jelit după ultimele clipe de liniște, cele în care nu se întâmplase încă nimic, când viața îmi curgea domoală în față. Apoi, diagnosticul a căzut așa cum arunci un pietroi în apa unui pârâu. Cu zgomot imens, blocând curgerea, făcând apa să caute alt drum. Dar până să-l găsească, tot ce face este să se zvârcolească în jurul bolovanului. O sun pe mama să-i spun. Mami, am cancer! Mama nu plânge. Sau nu o văd eu.

Când mama e bolnavă, toată lumea e bolnavă. Simt cuvintele astea ca și cum aș fi tapetată pe interior cu ele. Aveam zece ani când, într-o zi, mama nu s-a mai putut ridica din pat. Stătea acolo, la orizontală, nemachiată și cu palma îl tot bătea ușor pe tata, pe picior, spunându-i stai cuminte, stai cuminte. Avea o criză de rinichi și vecina de la doi, aia de era medic și stătea fix deasupra noastră, a coborât și i-a făcut o injecție. Eu n-am știut ce să fac, așa că m-am dus în baie, m-am așezat pe jos, lângă cadă, cu genunchii la gură și cu brațele în jurul lor și am stat așa. Nu aveam voie să merg la mama. Nu mai știu cine nu mă lăsa, dar știu că-mi spuseseră pe un ton răstit Tu du-te și te joacă, de parcă era un ordin. Acum, mă uit la mine și aș vrea să nu mai fiu mama nimănui. Să nu trebuiască să-i spun copilului că uite, m-am îmbolnăvit, nu foarte grav, dar o să trebuiască să fac un tratament și, te rog, nu plânge, hai, vina în brațe, îți promit că o să Fie bine, mami te iubește, gata, şşşt, taci cu mama, sunt aici și nu plec nicăieri! Chiar nu vreau să plec. Încerc să strâng muniție. Conștient, fără scrupule sau menajamente, ajung să mă gândesc foarte serios și calculat la orice mi-aș putea da de trăit ca să ajung cumva să ies din mintea mea și să-mi dau întâlnire cu corpul abia când totul se va fi terminat.

Încerc să mă adun, să nu-mi pun întrebări inutile. Să nu-mi zic de ce eu?! Până la urmă, de ce nu? Așa-mi zic, dar nu prea îmi iese. Ar fi fost mai bine să nu fie, doar că atunci probabil că nimic din ce am ajuns să fac ulterior nu s-ar fi întâmplat. Ori asta nu știu dacă ar fi fost mai bine. Chiar nu sațiu.

Normal că am plâns când am aflat. Stăteam acolo pe pat și, pe măsură ce doctorița dicta și asistenta nota, eu scoteam un fel de gemete și de horcăieli care mi se păreau de-a dreptul indecente, dar pe care a trebuit să le dau afară ca să ajung la lacrimi. Însă nu am fost surprinsă. Pe undeva, o bucățică din mine se aștepta la asta. Se spune că e o boală a tristeții, mi-a zis într-o zi o colegă, vorbind de o vecină de-a ei care se îmbolnăvise. Se prea poate. Eu eram tristă. De vreo câțiva ani chiar. Mă gândeam că are legătură cu vârsta, cu criza aia de 40 de ani. Copilul creștea, se desprindea, mama din mine nu-și mai găsea rostul, iar femeia care fusesem odată murea de plictiseală. Sau poate că a fost doar un ghinion sau o rămășiță de Cernobîl. Naiba știe ce a fost, nici nu mai contează.

Peste zi, mi se întâmplă chiar să uit. Doar dimineața, când mă trezesc, primul gând vine și mă strânge de gât. Dimineața, respir mai greu. Parcă m-ar băga cineva cu capul la fund și m-ar obliga să deschid gura și să inspir sub apă. O să reușesc. Până la urmă o să reușesc, îmi spun și mă duc să-mi verific e-mailul. Mi-a scris: Știi, Ada, nu trebuia să pleci! Nu și a doua oară! M-am uitat la tine cum ai ieșit din mașină, mi-ai făcut cu mâna și ai dispărut în noapte. A fost o prostie din partea ta că ai plecat. Așa mi-a scris F. Nu mi-ai spus niciodată că ai fi vrut să rămân. Așa aș fi vrut să-i zic. Dar n-am făcut-o. Drept răspuns, m-am mulțumit să-i trimit un zâmbet de-ăla din două puncte și două paranteze. Mi-a trimis și el unul. Ne zâmbim ca proștii.

 

*

 

Am început chimioterapia, dar nu am timp de perfuzii. Mintea mea e prea ocupată. Ai grijă să nu te îndrăgostești iarăși de ăsta! îmi zice mama la telefon și eu, ca orice copil, decid să fac exact pe dos. Sunt la spital și știu că trebuie să stau întinsă și să-mi mișc picioarele cât timp citostaticul intră și ucide. Nu-mi adormiți, da? Îmi zice Flori, o asistentă tinerică, cu halat verde și piele pistruiată, care are copilul la aceeași școală cu al meu. Că dup-aia, dacă-mi faceți edeme, pe mine mă ceartă domnu' doctor! Las' Flori, că te apăr eu, îi zic și-mi bâțâi tălpile, demonstrativ.

 

În timp ce punga curge cu țârâita, mintea mea e pe stradă, în noapte, acum 20 de ani, când viețile noastre se despărțeau pentru a doua oară. Fusesem la o petrecere. Ultimele ore înainte să plec. Cu trenul. De data asta, imposibil să-l pierd. Unde să fug așa, în lume?! Cum să rămân de nebună în Franța și cum să-i fac una ca asta mamei?! Nu m-am întrebat dacă vreau, doar dacă pot, ca și cum mi-aș fi cerut singură voie și aș fi decis că nu. Am fost un copil cuminte.

La petrecerea aia am stat pe jos, lipiți unul de altul, cu o bere în față. Mă ținea în brațe, făcându-și mâinile și picioarele cuib în jurul meu și mă săruta în spatele urechii. O să-mi fie dor de tine, i-am spus. Și mi-a fost. Nu tot timpul. Uneori. Îmi plăcea amintirea lui, mi-era frică să o las deoparte, să continui fără ea, pentru că, așa transparentă și neterminată cum era, era a mea și-mi permitea să-mi imaginez orice.