De exemplu, că mă iubește, că mă vrea, că are grijă de mine, ori de câte ori nu era nimeni s-o facă. Sau, și mai bine, că atât timp cât o las acolo, undeva, pe dinăuntrul meu, pot oricând să mă întorc la ea și la mine, aia de altădată, aia tânără, fumătoare și aproape nemuritoare.

Nu o dată am luat povestea asta și m-am lăsat în voia ei, făcându-mi scenarii cu care să-mi trec timpul și singurătatea – nu aia din viață, ci ailaltă, aia care doare cu adevărat, care intră precum citostaticul și ucide lent tot ceea ce e de ucis. Totul vine din cap, așa se zice. Tata fusese întâi nefericit și abia pe urmă bolnav. Îl pensionaseră ăștia noii, imediat după revoluție, și se trezise cu o bucată de viață cu care nu știa ce să facă. Așa că a ales să îmbătrânească, să devină nervos și să fie gelos pe mama. Ea pleca, el rămânea pe loc și mă trăgea lângă el, în siguranță, în cușcă, nu care cumva să rămână singur.

După ce copilul îmi crescuse mai mare, ajunsesem să simt ca pe un rău fizic, un fel de junghi în stomac de fiecare dată când mă întâlneam cu câte-o gravidă, ca și cum în burta aia a ei, cu viaţă-năutru și buric în afară, m-aș fi văzut încă și mai inutilă, mai urâtă și mai bătrână decât mă simțeam. Ca și cum fiecare burtoi cu dungă pe mijloc nu folosea decât să-mi demonstreze mie că uite, pe lumea asta oamenii încă se culcă unii cu alții, încă se iubesc. De parcă nu era burtă, ci dovadă. Aproape că ajungeam să le urăsc pentru iubirea pe care tocmai o trăiseră și, mai ales, pentru aia pentru care se pregăteau. Aia de copil mic, aia atât de copleșitoare, încât, ca să-i faci față, trebuie să te lași în voia ei, devorată cu pofta pe care doar viața poate să ne-o dea.

Nicio mamă nu e atât de puternică să poată suporta, de una singură, momentul ăla când copilul îi crește și începe să vrea să-și țină iubire și pentru el. Trebuie ceva de care să se agațe. Orice. Sunt femei care mai fac un copil sau care-și iau o pisică. Eu nu pot. Citostaticele au blocat ovarele și ciclul mi s-a oprit. De pisici mi-e frică. Atunci, un iubit. Asta pot. Mai ales unul care să nu vadă și să nu știe decât ce vreau eu să-i spun. Care să fie suficient de departe încât, cu el, să pot să fiu cum vreau eu: când mică și speriată, când mare și curvă. Când mică și mare.

Acasă, eu sunt mare și-atât. Acasă e deja un copil. În casele cu copii, curvele n-au ce căuta. E greșit. Acasă, indiferent unde mă duc, indiferent unde încerc să mă ascund, eu sunt Mama. Exact așa, cu M mare. De fapt, cu cel mai mare M din lume. Mai mare chiar și decât cel al morții. Chiar și decât ăla. Iar când mama nu e bine, nimic nu mai e bine. Stau în casă cu un fel de turban negru. Să nu ți-l dai jos, îmi zice fata. Nu vreau să văd! Ca și cum scalpul meu chel m-ar putea face mai mică decât ea, un fel de bebeluș de care ar trebui să aibă ea grijă. Așa că nu-l dau jos. Nici măcar când sunt singură. Îl simt ca pe un fel de piele care mi-a crescut acolo, în continuarea mea, un fel de coajă care știu că la un moment dat o să cadă. Să nu tragi de ea, că rămâne semn. Nu trag.

 

*

 

De când cu boala, simt nevoia să tot schimb câte ceva, de parcă m-am îmbolnăvit din vina mea. De parcă ar fi vorba de o greșeală și cumva, trebuie să cer scuze și să repar. Să tot fie vreo săptămână de când nu mai mănânc carne, nu mai mănânc dulciuri, nu mai gătesc în ulei, nu mai cumpăr mezeluri, nu mai aia, nu mai ailaltă. Un întreg șir de interdicții pe care îl vântur prin fața ochilor, cu care pocnesc de pământ ca și cum m-aș folosi de un bici cu care să strunesc corpul, să-i arăt cine-i șeful, cine conduce. Seara stau la televizor până la epuizare ca să reușesc să adorm repede, fără vise. Îmi trag pătura până peste gură, ca pe un bandaj îmbibat în cloroform care să mă răpună pentru câteva ore. Știu senzația. La început, te zbați. Simți cum te sufoci, cum ai vrea să respiri și ceva te ține. Probabil așa se moare, probabil așa se simte când sufletul dă să iasă.

Numără până la zece, ia să văd, știi? Aveam vreo trei ani și mâna ruptă. Căzusem de pe o poartă verde, la munte, încercând să mă joc de-a Nadia Comăneci. Mă așezasem în fund, pe bara aia subțire de sus, încălecând poarta, cu tălpile sprijinite de cele două clanțe și am dat drumul la mâini. M-am dezechilibrat. Atunci am înțeles că nu era ușor să fii Nadia Comăneci, deși de la televizor așa se vedea. Mama a venit în fugă. Dublă fractură! La Sinaia nu era spital. La Azuga nu le mergea aparatul, așa că mi-au pus o atelă și m-au trimis la București. Domnul doctor Socolescu. Așa îl chema pe medicul de la spitalul de copii. Mi-a reparat mâna. Dar, fără un cuvânt, m-a smuls din brațe de la mama ca să mă ducă în sala de operație. Fără să știe, a mai făcut o fractură. În capul meu. Ani de zile m-am chinuit să pun la loc ce a stricat el în ziua aia. Să lupt cu spaima.

Că sunt luată, că sunt dusă, că sunt mințită, că o să mă doară și nimeni nu va recunoaște și mama nu va fi acolo. Unde e mămica ta? E plecată. Unde? Ridic din umeri și arăt spre ușă. Acolo!

 

Acum, m-am apucat să