un autocrat care nu dădea socoteală nimănui, dar care să fie obligat să-şi respecte propriile decizii. Considerau de asemenea că autoritatea guvernului putea fi întărită prin participarea la procesul de decizie a elementelor conservatoare ale societăţii, chiar dacă numai cu titlu consultativ. În fine, doreau să se pună capăt izolării ţărănimii, prin abolirea legilor care o legau de sistemul comunelor şi prin desfiinţarea tribunalelor speciale din mediul rural. Prin astfel de măsuri sperau ca ruşii să se poată treptat adapta unor metode mai moderne de guvernare.

Facţiunea reacţionară considera că întreaga societate este proprietatea ţarului şi eticheta orice formă de iniţiativă publică drept „nesupunere”. Guvernarea nu putea accepta, în optica lor, principiul domniei legii, fiindcă ar fi fost inevitabil slăbită, ceea ce ar fi deschis calea dezordinilor sociale. Iată ce afirma unul dintre miniştrii de interne ţarişti:

 

Populaţia Rusiei, risipită pe un teritoriu uriaş, depărtarea faţă de tribunale care decurge în mod inevitabil de aici, situaţia economică precară a oamenilor şi tradiţiile patriarhale ale clasei rurale – toate acestea impun existenţa unei autorităţi ale cărei acţiuni să nu fie supuse constrângerilor unui formalism exagerat, o autoritate capabilă să restabilească ordinea şi să sancţioneze cât mai prompt încălcările drepturilor şi intereselor populaţiei.{4}

 

Ruşii care nutreau astfel de convingeri nu se opuneau schimbărilor, dar susţineau că acestea trebuiau iniţiate şi puse în practică de sus în jos, de către guvern.

Poziţia reacţionarilor pornea de la ideea că „societatea” – mai exact, toţi cei care nu se aflau în serviciul guvernului – era în sensul cel mai propriu un duşman al statului. Această convingere era larg răspândită în cadrul Departamentului Poliţiei, aripa cea mai reacţionară din sânul facţiunii reacţionare. Unul dintre foştii conducători ai Departamentului spunea, referindu-se la atitudinea poliţiei secrete ţariste, că ea pornea de la principiul că „există un popor şi o autoritate a statului şi aceasta din urmă este în permanenţă ameninţată de cel dintâi… Prin urmare, orice formă de manifestare publică echivalează cu o ameninţare la adresa autorităţii statului. Iată de ce apărarea statului ia forma unui război împotriva întregii societăţi…”{5} Acest gen de atitudine, predominantă în Ministerul de interne, bloca tendinţele reformatoare. Din nefericire pentru Rusia, intelectualii radicali şi în special teroriştii radicali făceau jocul reacţionarilor.

Chiar şi în aceste condiţii, era evident că, pe termen lung, reacţionarii erau condamnaţi să piardă partida. În primul rând, ambiţiile Rusiei de a fi o mare putere îi impuneau dezvoltarea învăţământului superior, incompatibil cu un regim care îşi trata supuşii ca pe nişte copii neascultători. Alexandr Herzen, autor politic de la jumătatea secolului al XIX-lea, surprindea această contradicţie în felul următor:

 

Ne asigură o educaţie cuprinzătoare, sădesc în conştiinţele noastre toate dorinţele, aspiraţiile şi suferinţele lumii de astăzi, apoi strigă „Rămâneţi nişte sclavi muţi şi pasivi, altfel veţi fi striviţi”.{6}

 

Celălalt element care ameninţa supravieţuirea statului poliţienesc birocratic era de natură economică: este vorba de apariţia în Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea a industriei capitaliste. Rusia ţaristă a pornit pe calea capitalismului cu oarecari ezitări, temându-se să tulbure orânduirea cvasinaturală a comunităţii rurale, care părea să-i asigure stabilitatea. Statul rus se temea atât de mult de efectele destabilizatoare ale industrializării, încât la treizeci de ani după inventarea transportului feroviar, ţara era încă practic lipsită de căi ferate. În cele din urmă regimul ţarist a trebuit să înceapă să se adapteze ritmului lumii occidentale. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, trezoreria rusă era afectată de un deficit permanent, pe care îl acoperea prin împrumuturi externe. Oamenii de stat cu vederi deschise au realizat că Rusia nu putea rămâne o mare putere dacă nu crea o industrie proprie şi o bază economică capabile să-i asigure independenţa în raport cu capitalul străin. Serghei Witte, ministru de finanţe şi principalul promotor al industrializării, argumenta cu ardoare că atâta vreme cât nu avea să-şi creeze o bază industrială proprie, Rusia nu-şi putea dobândi independenţa economică, fără de care nu putea aspira la statutul de mare putere.

În 1897, la iniţiativa lui Witte, Rusia a adoptat standardul aur. De acum înainte toate bancnotele trebuiau să aibă acoperire în aurul aflat în trezoreria statului, putând fi convertite în monedă de aur. Această reformă a făcut din rublă una dintre cele mai stabile valute din lume şi a stimulat investiţiile străine. Între 1892 şi 1914, străinii au investit în întreprinderile ruseşti peste un miliard de dolari americani (echivalentul a 20 de miliarde de dolari-aur, la nivelul anului 1995). Rusia a cunoscut un salt al dezvoltării industriale care, deşi destul de mic la scara economiei naţionale, avea să aducă ţării, împreună cu agricultura şi resursele ei miniere, locul al cincilea între economiile lumii.

Aşa cum avertizaseră reacţionarii, politica de stimulare a dezvoltării industriale a afectat regimul autocratic. Deţinătorii de obligaţiuni ruseşti din străinătate exercitau presiuni asupra guvernului pentru ca acesta să acţioneze în limitele legalităţii, penalizând surplusurile prin deprecierea obligaţiunilor, ceea ce forţa Rusia să plătească dobânzi mai mari pentru împrumuturile contractate. Un efect la fel de important l-a avut activitatea oamenilor de afaceri ruşi şi străini, ale căror decizii influenţau ocuparea forţei de muncă, transporturile şi investiţiile de capital, făcând ridicolă pretenţia monarhiei de a fi singura autoritate a ţării. Incompatibilitatea dintre capitalism şi autocraţie devenise frapantă pentru toţi cei care erau preocupaţi de soarta ţării, iar populaţia avea din ce în ce mai mult conştiinţa precarităţii stării de lucruri existente.

În afară de birocraţie şi poliţie, principalul element de susţinere al regimului era armata.

Cu cei 1,4 milioane de militari ai săi, Rusia avea cea mai mare armată permanentă din lume, mai mare decât armatele inamicilor ei potenţiali, Germania şi Austro-Ungaria, luate la un loc. Menţinerea unor forţe armate atât de mari şi de costisitoare avea trei motivaţii principale. În primul rând, distanţele mari şi reţeaua de căi ferate slab dezvoltată nu făceau posibilă o mobilizare rapidă: s-a estimat că în vreme ce Germania îşi putea mobiliza rezerviştii în termen de 15 zile, Rusia ar fi avut nevoie de 105 zile