Lică se întoarse şi se rânji la el.

  — Aşa-i că te-ai făcut blând ca un mieluşel?! Îi zise apoi. Ghiţă se cutremură. Toate ca toate, dar bătaia de joc îl scotea din minţi. El făcu, oarecum fără de voie, un pas spre Lică, îl apucă de amândouă braţele, îl ţinu strâns înaintea sa şi grăi cu glas înăbuşit:

  — Nu te mişca, dacă nu vrei să fie moarte de om! Simţind că Ghiţă e mai tare, Lică privi îngrijat spre uşă şi grăi iute:

  — Ce vrei cu mine?

  — Nimic! Răspunse Ghiţă, nimic nu vreau. Tu vezi prea bine că am nevastă şi copii şi că nu-ţi pot face nimic. Îmi iai banii: să-ţi fie de bine! Mi-ai luat liniştea sufletului şi mi-ai stricat viaţa: să-ţi fie de bine! Dar să nu crezi că mă ţii legat, să nu crezi că te prinde să mă iai în bătaie de joc. Tu poţi să mă omori, Lică, tu cu oamenii tăi: eu pot să te duc pe tine la spânzurătoare. Nu te juca dar cu mine. Gândeşte-te că tu m-ai făcut să nu mai am multe de pierdut şi bagă de seamă să nu mai pierd şi cele ce am! Să-ţi fie frică de mine!

  Lică se dete un pas înapoi.

  — Ţi-e frică, urmă Ghiţă, trecându-şi cu amândouă mâinile printre peri în sus. Ţi-e frică şi nu ţi-e ruşine să-ţi chemi oamenii într-ajutor.

  — Se înţelege că nu, răspunse Lică zâmbind. Mi-ar fi ruşine dac-aş veni fără dânşii la tine.

  Ghiţă îşi pierduse bunul cumpăt şi tocmai pentru aceea se simţea în strâmtoare faţă de Lică, pe care nimic nu putea să-l scoată din sărite.

  — Voiesc şi eu să intre, ca să vadă că ţi-e frică, zise el. Săriţi, măi oameni! Strigă apoi şi se opri neclintit în mijlocul casei.

  Unul din porcari intră iute în casă, iar cellalt se ivi pe prag, unde rămase privind în ochii lui Lică.

  — I-a venit poftă să se prindă la harţă cu noi, grăi Lică.

  — Ba să mă ferească Dumnezeu, răspunse Ghiţă. Sunt om cuminte. Voiesc numai să vă arăt că nu mi-e frică de voi.

  — Dar ni-e frică nouă de tine, zise Lică. Tu însuţi ziceai să-mi fie frică: îţi spun că-mi este şi nu ştiu dacă te voi mai putea apuca vreodată aşa la strâmtoare cum te ţin acum. Tu mă înţelegi. Mie nu mi s-a pus încă om în cale fără să mi-l fi curăţit din drum.

  — Nici nu voiesc să mă pun în calea ta.

  — Dar ai putea să te pui, ai putea să faci ceea ce până acu n-ai făcut, fiindcă nu mă ştiai cine sunt. Du-te, îi zise apoi Lică lui Răuţ, care stătea în prag, leagă-l pe slugă, apoi adă nevasta cu copiii în casă.

  Ghiţă se repezi înainte, îl apucă pe Răuţ de piept şi-l aruncă spre mijlocul casei, apoi închise uşa şi grăi înecat de spaimă:

  — Nu băgaţi nevasta în trebile noastre; nu vă atingeţi de mine, că nu e bine. Lică, tu eşti om chibzuit: nu-ţi băga capul în primejdie, nu te face de ruşine; fii tâlhar, Lică, dar nu pungaş prost, care se dă de gol: întreabă-mă unde e sluga mea şi apoi vorbeşte cu mine.

  Lică privi zăpăcit la tovarăşii săi.

  — Voi l-aţi văzut fugind pe vale în sus; să ştiţi că nu se întoarce decât după ce veţi fi plecat voi de aici. L-am trimis la popa din Fundureni, ca să-i spună că stau de vorbă cu voi.

  — Aşa-i, zise Răuţ ca speriat din somn. Nu l-am mai văzut de atunci.

  Lică simţi că şi-a pierdut pământul de sub picioare.

  — Pentru asta am să te ţin minte cât voi trăi, zise el privind aspru în faţa lui Ghiţă.

  — Nu umbla cu vrăjmăşie, răspunse Ghiţă apropiindu-se de dânsul, ci te gândeşte că, dacă nu m-ai prins astăzi, n-ai să mă prinzi cât vei trăi pe faţa pământului. Lică, tu trebuie să înţelegi că oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi.

  — Am zis eu că vreau să mi te fac slugă?! Întrebă Lică, schimbându-şi deodată faţa.

  — Dacă n-ai zis şi nu vrei să zici, atunci haid' să vorbim ca prieteni, îi zise Ghiţă dezgheţat! Să aduc vin şi să ne cinstim ca nişte oameni de bună înţelegere. Am eu atâta minte ca să înţeleg că nu pot sta la Moara cu noroc fără de a mă fi pus în înţelegere cu tine. Nu vreau să mă ţii numai de frică, ci umblu să intru la învoială cu tine. Sunt gata să-ţi fac pe plac: dar atunci să fii şi tu om cu minte şi să înţelegi că, dacă e să fiu de folos, lumea trebuie să mă creadă om cinstit şi stricat cu voi.

  — Aşa e! Grăi Lică. Lumea – da, însă noi cum trebuie să te credem?

  — Cum mă veţi fi ştiind; să vedem, răspunse cârciumarul, întinzându-i mâna. Pe vrăjmaşul pe care nu-l poate birui tot omul cu minte şi-l face tovarăş.

  Lică primi mâna.

  — Banii mi-i laşi, urmă Ghiţă cam cu jumătate de gură.

  — Adică îi iau cu mine, răspunse Lică; ce-i în mână nu-i minciună.

  — Dar să ştii că nu mă ţii legat cu ei, grăi Ghiţă şi plecă să aducă vin rece din pivniţă.

  — Asta a fost prostia mea, grăi Lică, după ce se văzu singur cu tovarăşii săi. Tot era mai bine să ascult de tine şi să ţin sluga la cârciumă.

  — Lasă, poate că e mai bine aşa! Răspunse Răuţ.

  — Să vedem! Grăi cellalt. Eu mă tem că ne ţine cu minciuna.

  — Asta e treaba mea! Zise Lică, ridicându-şi capul.