e rareori solemnă). Şi le imaginează bântuind prin savană după ce au mâncat o pradă care şi-a acceptat soarta cu pioşenie, sau alergând câteva runde pentru a se menţine în formă după ce s-au ghiftuit. Le văd veghind cu mândrie şi tandreţe asupra odraslelor, cu toată familia privind apusul de pe crengile copacilor şi oftând de plăcere. Îşi imaginează că viaţa animalelor sălbatice e simplă, nobilă şi plină de sens. Apoi sunt capturate de ticăloşi şi aruncate în cuşti minuscule. „Fericirea” le e distrusă. Tânjesc după „fericire” şi fac totul ca să scape. Pentru că li s-a interzis libertatea prea mult timp, devin umbre a ceea ce erau odată, spirite frânte. Asta îşi imaginează unii.

Nu e deloc aşa.

În sălbăticie, animalele duc o viaţă plină de constrângeri şi nevoi într-o ierarhie socială nemiloasă şi într-un mediu unde au parte de multă frică şi puţină hrană, unde trebuie să-ţi aperi teritoriul tot timpul şi să suporţi paraziţii. Ce înţeles are fericirea într-un asemenea context? Animalele din sălbăticie nu sunt, de fapt, libere nici în spaţiu, nici în timp, nici în relaţiile personale. În teorie ca posibilitate fizică un animal poate să se mişte liber, afişând toate convenţiile sociale şi toate limitele proprii speciei sale. În practică, un asemenea eveniment e mai improbabil în cazul lor decât în cazul unui membru al speciei noastre un patron de magazin, de exemplu, cu toate legăturile – familie, prieteni, societate – care ar lăsa totul şi şi-ar abandona viaţa cu doar câţiva bănuţi în buzunar şi hainele de pe el. Dacă un om, cea mai inteligentă şi mai curajoasă dintre toate creaturile, n-ar hoinări din loc în loc, străin tuturor, dator nimănui, de ce ar face-o un animal, care e mai conservator prin natura sa? Căci animalele sunt conservatoare, chiar reacţionare, ar spune unii. Cea mai mică schimbare le poate deranja. Vor ca lucrurile să rămână neschimbate zi după zi, lună de lună. Nu le plac deloc surprizele. Acest lucru e evident în relaţiile lor spaţiale. Un animal îşi locuieşte spaţiul, fie că e într-o grădină zoologică sau în sălbăticie, în acelaşi mod în care piesele de şah se mişcă pe tablă: cu un anumit sens. E la fel de multă întâmplare sau „libertate” în comportamentul unei şopârle, al unui urs sau al unei căprioare ca în localizarea unui nebun pe o tablă de şah. În ambele cazuri, e vorba de un model şi un scop. În sălbăticie, animalele păstrează acelaşi drum pentru acelaşi scop, anotimp după anotimp. La o grădină zoologică, dacă un animal nu e la locul lui, în poziţia obişnuită, la ora obişnuită, aceasta înseamnă ceva. Poate să nu fie nimic altceva decât o reflectarea unei schimbări minore de mediu. Un furtun încolăcit, lăsat afară de un îngrijitor, a părut o ameninţare. S-a format o băltoacă care-l deranjează. O scară lasă o umbră. Dar ar putea să însemne şi ceva mai mult. În cel mai rău caz, ar putea fi acel lucru de care se tem cel mai mult directorii: un simptom, un semn al unei viitoare probleme, un motiv pentru a verifica excrementele, a interoga îngrijitorul sau a chema veterinarul. Şi toate astea doar pentru că un cocostârc nu stă unde stătea de obicei!

Dar daţi-mi voie să urmăresc puţin un aspect al problemei.

Dacă te-ai duce la cineva acasă, ai da uşa de perete, i-ai alunga pe proprietari în stradă şi le-ai spune:

— Plecaţi, sunteţi liberi, liberi ca pasărea cerului! Plecaţi! Plecaţi!

Credeţi că ar sări în sus de bucurie? N-ar face-o. Păsările nu sunt libere. Oamenii pe care tocmai i-am evacuat ar face scandal:

— Cu ce drept ne daţi afară? Asta este casa noastră. E proprietatea noastră. Locuim aici de ani de zile. O să chemăm poliţia, ticălosule!

Nu spunem noi „Nu e nicăieri mai bine ca acasă”? Cu siguranţă, asta simt şi animalele. Animalele sunt teritoriale. Asta e cheia către mintea lor. Doar un teritoriu familiar le va permite să-şi îndeplinească cele două imperative ale vieţii în sălbăticie: evitarea duşmanilor şi procurarea hranei şi apei. Orice spaţiu zoologic sănătos din punct de vedere biologic, fie că e o cuşcă, o groapă, o insula înconjurată de apă, un ţarc, un terariu, un aviar sau un acvariu e doar un teritoriu, diferit doar prin mărime şi prin apropierea de teritoriul uman. E normal să fie mult mai mic decât în sălbăticie. Acolo, el este mai mare nu din raţiuni de gust, ci din necesitate. Într-o grădină zoologică, aplicăm animalelor principiile după care ne ghidăm noi: adunăm într-un spaţiu redus ceea ce în sălbăticie este un spaţiu întins. Înainte, pentru noi peştera era aici, râul acolo, terenul de vânătoare la o milă depărtare, cel de pândă alături de el, fructele de pădure în altă parte, totul plin de lei, şerpi, furnici, lipitori şi iederă otrăvitoare pe când acum, apa curge la robinet şi ne putem spăla acolo unde dormim, putem mânca acolo unde am gătit, şi putem înconjura totul cu un zid protector ca să menţinem căldura şi curăţenia. Casa e un teritoriu comprimat unde toate necesităţile noastre pot fi satisfăcute în siguranţă. Un spaţiu zoologic sănătos este echivalentul celui descris mai sus pentru un animal (cu excepţia focului). Prin faptul că găseşte în el toate locurile de care are nevoie: un spaţiu de pândă, un loc de odihnă, un loc unde poate mânca, bea, unde se poate îmbăia, şi prin faptul că îşi dă seama că nu trebuie să mai plece la vânătoare, pentru că mâncarea vine de şase ori pe săptămână, animalul se va face stăpân pe spaţiul de la grădina zoologică la fel cum ar face-o în sălbăticie, explorându-l şi marcându-l în modul lui specific, poate cu urină. O dată ce acest ritual de mutare se termină şi animalul s-a instalat, se va simţi nu ca un chiriaş emoţionat sau ca un prizonier, ci mai degrabă ca un proprietar, şi se va comporta în teritoriul acesta ca pe teritoriul său din sălbăticie, apărându-l cu preţul vieţii, în caz că ar fi invadat. Pentru un animal, acest teritoriu, subiectiv vorbind, nu e nici mai bun, nici