și aș fi stat să analizez căile posibile de dezvoltare, totul s-ar fi îndreptat spre sinteza blocurilor microelectrice, pentru că acesta era singurul lucru pe care-l puteam înțelege. Acum aș fi fost în avans față de Valerka. Munca s-ar fi îndreptat spre alte făgașuri și nici mie, nici altuia nu ne-ar fi trecut prin minte că, cu acest prilej, s-a pierdut metoda sintezei organismelor vii.

Dar această metodă nu s-a pierdut…

Cât era de plăcut ca printr-un simplu efort al gândirii să construiești în rezervor aceste plăcuțe cu microcircuite! Dacă l-am combina acest „Poem” al lui cu invenția mea — „mașina-mamă” — am merge la sigur. De fapt, „mașina-mamă” este deja „mașina-uzină” de care vorbea el. Și în această privință sunt la înălțime. Însă nu-i târziu s-o cotesc…

Astfel de lucrări pot, într-adevăr, să ducă la crearea unei lumi a mașinilor independente de oameni. Nu roboți, ci tot felul de mașini care să se completeze unele pe altele. Să fie asta continuarea naturală a evoluției? Dacă privești dinafară lucrurile, nu pare nimic înfricoșător. Pe Pământ au existat sisteme albuminoide și pe baza informațională a acestora s-au dezvoltat sistemele electronice. Evoluția continuă…

Da, dar dacă privești dinafară, nici în cazul unei catastrofe nucleare mondiale nu se va petrece nimic înfricoșător. Ei, a explodat acolo ceva și a crescut câmpul radioactiv al atmosferei. Dar Pământul se rotește în continuare în jurul axei sale? Se rotește. Se învârte în jurul Soarelui? Se învârte. Înseamnă că stabilitatea sistemului solar nu a fost deteriorată. Deci, totul e în ordine.

„Dumneata nu-i iubești pe oameni!” i-a spus Lena lui Valerka Ivanov. Ce-i drept, e drept, scandalul cu Hilobok, plecarea din institut, întâlnirea de ieri cu invenția noastră, aplicată la aparatul papițoiului, toate acestea sunt fapte care sporesc ura față de oameni. Dar câte asemenea fapte nu există în viața fiecărui om activ? Dacă compari experiența de viață cu experiența inginerească poți, într-adevăr, să ajungi la convingerea că e mai simplu să perfecționezi mașini. La ele totul e rațional și limpede.

Ei bine, dar, oare, eu îi iubesc pe oameni? De asta depinde de ce va trebui să mă ocup în continuare.

Niciodată nu m-am gândit la această problemă… Desigur, eu mă iubesc pe mine, oricât de groaznic s-ar părea. Mi-am iubit tatăl și, într-o măsură mai mică, mama. O iubesc (să admitem) pe Lena. Dacă vreodată o să am copii, probabil că am să-i iubesc și pe ei. Pe Valerka n-aș putea spune că-l iubesc, însă îl stimez. Dar să-i iubesc pe toți oamenii care umblă pe stradă, pe care-i întâlnesc la serviciu, în locurile publice, despre care citesc în ziare și aud vorbindu-se… Ce-mi pasă mie de ei? Și ce le pasă lor de mine? Îmi plac femeile frumoase, bărbații inteligenți și veseli, dar îi detest pe proști și pe bețivi, nu-i pot suferi pe agenții de circulație, sunt reținut față de bătrâni. Iar în înghesuiala de dimineață din troleibuz mă apucă uneori o criză de turbare. Îmi vine să-i pocnesc pe toți în cap și să cobor cât mai repede… Într-un cuvânt, am față de oameni sentimentele cele mai contradictorii.

Aha, aici e ceva. Față de oameni încercăm sentimente de stimă, dragoste, dispreț, ură, rușine, frică, mândrie, simpatie, umilință și așa mai departe. Dar față de mașini? Nu, și ele ne provoacă emoții. E o plăcere să lucrezi cu o mașină bună, iar dacă cineva a stricat o mașină sau un dispozitiv îți pare rău și uneori îți scoți sufletul până când descoperi defecțiunea… Dar asta e cu totul altceva. De fapt, aceste sentimente nu le avem față de mașini, ci față de oamenii care le-au făcut și le-au folosit. Sau le pot folosi. Chiar teama de bombele atomice nu reflectă altceva decât frica noastră față de oamenii care le-au făcut și intenționează să le folosească. Și intențiile oamenilor de a construi mașini care să-l împingă pe om pe planul doi provoacă teamă.

Eu iubesc viața, îmi place să simt că trăiesc. Dar ce viață o fi și asta, fără oameni? E caraghios… Desigur, ipoteticii „mașini-uzine” a lui Valerka Ivanov trebuia să-i opun „mașina-mamă”!..

E limpede. Eu am ales oamenii!

Iar Valerka, acest tânăr inteligent și puternic, e mai slab decât mine. Nu el e cel ce își alege munca, ci munca îl alege pe el…

(Ei, și-acum cinstit, Krivoșein, cinstit cu mâna pe inimă. Spune, dacă n-ai deține metoda de a-l sintetiza pe om, oare n-ai împărtăși părerile lui Valerka despre mașinile electronice? Fiecare dintre noi, specialiștii, caută să găsească o bază ideologică pentru munca sa. Doar nu poți recunoaște, ce dumnezeu, că te ocupi de o anumită muncă numai pentru că nu știi să faci nimic altceva! Pentru un om de creație o asemenea recunoaștere ar fi echivalentă cu falimentul).

Dar, oare, eu mă pricep în munca de care m-am apucat?…

Gata, ajunge! Desigur, e foarte frumos să te ponegrești, să-ți plângi propria imperfecțiune, să te chinuiești datorită neconcordanței dintre visuri și fapte… Dar unde e el, acel cavaler al spiritului, cu studii superioare și stagiu de muncă în specialitatea cerută, căruia eu aș putea să-i predau liniștit tema? Ivanov? Nu. Azarov? N-am reușit să-mi dau seama. Și treaba stă pe loc”.

„28 octombrie. Am primit un telefon la laborator.

— Ei, Valea, te-ai hotărât? (Cât de precis a pus întrebarea!)

— Nu, Vaier.

— Păcat. Am fi lucrat de minune împreună. Dar să știi că nu te înțeleg. Transmite-i salutări Lenei. E o femeie foarte drăguță, mă bucur pentru tine.

— Mulțumesc, am să-i transmit.

— Și acum, rămâi cu bine. Dacă treci prin Leningrad, vino pe la mine.

— Neapărat am să vin! Drum bun, Valerka! Ei, Valerka, tu nu înțelegi nimic… Dar, în sfârșit… Gata! Mi se pare că m-am înfuriat. Am să lucrez în dușmănie. Măcar pentru asta trebuie să-ți mulțumesc, Valerka!”

Capitolul 13

Nu știi niciodată ce e bine și ce e rău. Așa, de pildă, stenografia a luat naștere dintr-un scris urât, iar teoria siguranței din defecțiunile și nefuncționarea mașinilor.

K. PRUTKOV — inginer: cugetarea nr. 100

„1 noiembrie.