că eram prin clasa a II-a și văzusem într-un film american doi actori care se pupau cu gura deschisă. La început, el părea că prinde cu buzele câte o buză de-a ei, exact cum făcea Bondi, calul lui tanti Mimi de la Sinaia, când îi dădeam să mănânce din palmă. Pe urmă, au deschis amândoi gurile atât de tare, încât li s-au văzut limbile. El a început să o pupe pe gât și ea a dat capul pe spate tare de tot, așa cum făcea mama în serile de vară, înainte de culcare, când căuta să omoare cu o pernă țânțarii de pe tavanul din camera mea. Apoi imaginea s-a făcut neagră și, când a revenit, el era singur, cu spatele, și părea că se uită undeva, în jos. Acum că mă gândesc, cred că făcea pipi.

 

Eram în baie când m-am pupat eu pe mine. M-am dus la oglindă, m-am uitat să văd cum arăt. Mi-ar fi plăcut să am părul lung. Mai lung decât era. Ca Bălăioara, așa cum era desenată într-o carte cu poveștile Contesei de Segur. Degeaba trăgeam de el. Tot până la umeri ajungea. Așa că am găsit niște dresuri de-ale mele, galben-pai, din bumbac, mi le-am pus pe cap și mi-am imaginat că cei doi craci erau de fapt două cozi lungi. Apoi, m-am dus cât mai aproape de oglindă, am întredeschis buzele și mi le-am lipit de sticlă, aburind-o. Aș fi fost tentată să scot și limba să văd cum se simte, dar nu știam dacă oglinda era suficient de curată și bunica îmi tot spunea să nu mai bag mâinile murdare în gură, că o să mă îmbolnăvesc, și nu voiam să fiu bolnavă și să vină doctorul.

 

Prima dată când m-am sărutat cu un băiat aveam vreo 15 ani. El, 16. Era brunet, slăbănog, cu mărul lui Adam proeminent și de un 1 Martie mi-a adus niște ghiocei cu tot cu rădăcină, rupți de undeva, de printr-un parc. Stăteam amândoi pe o bancă și el și-a petrecut un braț pe după umerii mei și m-a lipit de spătar, lăsându-se cu tot corpul pe mine. Când i-am simțit vârful limbii despărţindu-mi buzele și căutându-mi limba, n-am știut ce să fac, așa că am rămas ca proasta, nemișcată, cu gura căscată, încercând să respir pe nas, fără să dau capul prea tare pe spate, de frică să nu mă lovesc de lemn. Îmi place să mă sărut. Îmi place ca, în timp ce buzele și limbile se unesc, să-mi las creierul să anticipeze și să-și imagineze urmarea.

Când era mai mic, copilul se arăta dezgustat de câte ori vedea oameni pupându-se pe gură, ca și cum tot ce s-ar fi întâmplat între ei ar fi fost un schimb tacit, de comun acord, de bale și microbi.

– Tu și cu tata vă sărutați ca-n filme?

Suntem în stația de autobuz. Eu și copilul. O doamnă de lângă noi, la vreo 40 de ani, cu niște pantofi cu toc și o pungă plină cu pere aude întrebarea și mă fixează cu o privire de un albastru spălăcit, curioasă probabil să afle răspunsul. Îmi dau seama că, dacă mă întreabă așa ceva, e evident că nu-și aduce aminte să ne fi văzut pupându-ne. Sau poate că ne-a văzut mai demult și a uitat. Prea demult.

 

Când eram mică, de fiecare dată când mama și tata se luau în brațe mă repezeam să mă bag între ei, să-mi fac loc în îmbrățișarea lor, nu care cumva să uite de mine. Și, mai ales, nu care cumva ca tata să creadă că mama ar putea fi a lui. Pentru copii, mamele nu sunt femei. Nu au sex, nu au dorințe, nu se sărută pe gură, cu buzele deschise, nu se dezbracă, nu au chiloți cu dantelă, nu le doare și nu se îmbolnăvesc. Mamele iubesc și au grijă. De ei. De casă. Și de bărbatul din casă. Cel care atunci când i se nasc copiii asistă neputincios la transformarea femeii pe care o iubește în monstrul care se numește mamă. Pentru că asta sunt mamele: un fel de monștri care scot iubire pe nări cu o asemenea forță, încât riscă, de multe ori, să ardă totul în jur.

 

În stație, femeia a scos din sacoșă o pară, a șters-o cu mâneca de la pulover și și-a înfipt dinții în ea, dezvelindu-și o gingie albicioasă. Acum plescăie mulțumită în timp ce o dâră de zeamă i se prelinge încet, pe bărbie. Există ceva erotic în felul ei de a-și înfige dinții în fruct. Sau poate că doar mi se pare mie. Copilul mă apucă de mână și mă zgâlțâie ușor. Mama, zice. Mama, la ce te gândești? Ce să-i spun? Că mă excită imaginea unei pere și că în momentul ăla dorința de a mi-o trage este atât de puternică, încât senzația de gol dintre picioare devine aproape dureroasă? Tot ce-mi doresc este să vină odată troleibuzul, să ne găsim două locuri, să-i dau telefonul să se joace pe el și să mă lase în pace să pot fantasma mai departe, în capul meu. Știu de pe acum că, dacă mă va obliga să vorbim, să joc Fazan sau dacă va începe să-mi povestească de pe la școală, o să mă enervez. Și probabil o să ajung să mă răstesc, ca de fiecare dată când simt cum femeia din mine e dată la o parte, e alungată, redusă la tăcere pentru ca în locul ei să rămână doar mama. Mama cea asexuată, care înlăuntrul ei trebuie să nască iubire așa cum plantele fac fotosinteză: inconștient, fără să vrea, dar în permanență.

 

Capitolul 27

 

Sunt în aeroport. Plec iarăși. Nici nu îmi mai dau seama cât e de dor și cât e de nevoie. Cât e fugă și cât nu. Mi-am pus o rochie nouă, albă, care-mi lasă la vedere umerii și genunchii. Am cumpărat-o în ziua în