— Atunci, cum de vă ascundeţi?

— Am considerat că era mai prudent aşa, spuse goblinul cu vocea mai groasă. După ce am refuzat ceea ce am considerat că  era o cerere impertinentă, mi-am dat seama că siguranţa mea  personală era în pericol.

— Ce ţi-au cerut să faci? întrebă Ted.

— Lucruri care nu erau pe măsura demnităţii rasei mele,  răspunse goblinul.

Vocea lui era mai aspră şi mai puţin umană.

— Nu sunt spiriduş de casă.

— Dar tu, Socotici?

— Cam din aceleaşi motive, spuse goblinul cu vocea mai  stridentă. Gringotts nu se mai află doar sub stăpânirea rasei  mele. Nu recunosc ca stăpân niciun vrăjitor.

Adăugă ceva în şoaptă, pe limba lui, şi Gornuk râse.

— Care-i gluma? întrebă Dean.

— A spus, răspunse Dirk, că sunt lucruri pe care nu le recunosc nici vrăjitorii. Urmă o pauză scurtă.

— Nu m-am prins, spuse Dean.

— M-am răzbunat, totuşi, înainte să plec, spuse Socotici în  engleză.

— Aşa, băiete - sau mai degrabă goblinule, se corectă repede Ted. Nu cred c-ai reuşit să închizi un Devorator al Morţii întrunul dintre depozitele alea vechi şi de maximă securitate, nu-i  aşa?

— Chiar dacă aş fi făcut-o, sabia tot nu l-ar fi ajutat să  scape de acolo, răspunse Socotici.

Gornuk râse din nou şi chiar şi Dirk o făcu pe înfundate.

— Lui Dean şi mie încă ne scapă ceva, spuse Ted.

— Şi lui Severus Plesneală i-a scăpat, chiar dacă nu o ştie,  spuse Socotici şi cei doi goblini începură să râdă în hohote,  maliţios.

În cort, Harry respira mai încet, din cauza emoţiei: el şi  Hermione se uitau fix unul la altul, cu urechile ciulite.

— N-ai auzit, Ted? întrebă Dirk. De copiii care au încercat să  fure sabia lui Cercetaş din biroul lui Plesneală de la Hogwarts? Harry se simţea de parcă ar fi fost electrocutat; începu să  tremure din tot corpul şi rămase pironit.

— N-am auzit nimic, spuse Ted. N-a scris în Profet, nu?

— În niciun caz, râse Dirk pe înfundate. Mie mi-a spus  Socotici, el a aflat de la Bill Weasley, care lucrează la bancă.  Unul dintre copiii care au încercat să ia sabia este sora mai  mică a lui Bill.

Harry se uită la Ron şi la Hermione, care îşi ţineau amândoi foarte strâns Urechile Extensibile.

— Ea şi cu nişte prieteni au intrat în biroul lui Plesneală şi  au spart cutia din sticlă în care se pare că era sabia. Plesneală  i-a prins în timp ce încercau să coboare cu ea pe scări.

— Ah, dragii de ei, spuse Ted. Ce-or fi crezut, că o să poată  folosi sabia împotriva Ştim-Noi-Cui? Sau poate împotriva lui  Plesneală?

— Ei bine, indiferent ce or fi vrut să facă, Plesneală a hotărât că sabia nu era în siguranţă acolo, spuse Dirk. Câteva zile mai  târziu, bănuiesc că după ce a primit aprobarea Ştim-Noi-Cui, a  trimis-o la Londra, să fie păstrată la Gringotts. Goblinii izbucniră din nou în râs.

— Tot nu înţeleg gluma, spuse Ted.

— Este un fals, zise Socotici cu vocea aspră.

— Sabia lui Cercetaş!

— O, da. Este o copie - o copie excelentă, într-adevăr -,  dar a fost făcută de vrăjitori. Originalul a fost făurit acum sute de ani de către goblini şi are anumite proprietăţi pe care le au doar obiectele făurite de aceştia. Oriunde s-ar afla sabia  adevărată a lui Cercetaş, în mod sigur nu este în depozitul de la  Banca Gringotts.

— Aşa deci, spuse Ted. Şi să înţeleg că nu te-ai obosit să le spui Devoratorilor Morţii?

— Nu am avut de ce să îi deranjez cu această observaţie,  spuse Socotici mândru şi acum Ted şi Dean râseră şi ei  împreună cu Gornuk şi Dirk. În cort, Harry închise ochii,  rugându-se să pună cineva întrebarea al cărei răspuns simţea  nevoia să-l afle şi, un minut mai târziu, lung aproape cât zece,  Dean le făcu plăcerea: era şi el (îşi aminti Harry cu o tresărire)  tot un fost prieten al lui Ginny.

— Ce s-a întâmplat cu Ginny şi cu toţi ceilalţi? Cei care au încercat să o fure?

— Ah, au fost pedepsiţi cu cruzime, spuse Socotici cu indiferenţă.

— Dar sunt bine, nu? întrebă repede Ted. Adică, nu e cazul  să mai păţească ceva şi alţi copii ai familiei Weasley, nu?

— Din câte ştiu eu, nu au fost grav răniţi, spuse Socotici.

— Au fost norocoşi, spuse Ted. Având în vedere reputaţia lui

Plesneală, cred că ar trebui să ne bucurăm că au scăpat cu viaţă.

— Ted, deci tu chiar crezi povestea aia? întrebă Dirk. Crezi  că Plesneală l-a omorât pe Dumbledore?

— Sigur că da, spuse Ted. N-ai de gând să stai acolo şi să-mi  spui că Harry Potter a avut vreo legătură cu asta...

— Nu prea mai ştii ce să crezi în ultima vreme, bolborosi

Dirk.

— Îl cunosc pe Harry Potter, spuse Dean. Şi cred că e cu adevărat cel Ales sau cum vreţi să-i spuneţi.

— Da, sunt mulţi care ar vrea să creadă asta, fiule, spuse Dirk, inclusiv eu. Dar unde e? Se pare că a fugit. Ai crede că,  dacă ar şti ceva ce nu ştim noi sau ar avea vreun atu special, ar  lupta acum sau ar opune rezistenţă, în loc să se ascundă. Şi  ştiţi, Profetul a adus nişte argumente destul de solide împotriva  lui...

— Profetul? spuse Ted dispreţuitor. Chiar meriţi să fii minţit,  Dirk, dacă încă mai citeşti mizeriile alea. Dacă vrei adevărul,  încearcă să citeşti Zeflemitorul.

Cineva se înecă şi scuipă şi se auziră şi nişte bătăi cu piciorul  în pământ. Dirk înghiţise un os de peşte. Până la urmă,  bolborosi:

— Zeflemitorul? Zdreanţă aia de ziar a nebunului de Xeno  Lovegood?

— Nu prea mai e nebun în ultima vreme, spuse Ted. Ai face bine să te uiţi pe el. Xeno publică toate lucrurile pe care le ignoră Profetul, nici o vorbă despre Snorhaci Corn-Şifonat în  ultimul număr. Însă nu ştiu cât o să-l mai lase să o ţină aşa. Xeno spune, pe prima  pagină din fiecare ediţie, că orice vrăjitor care este împotriva  Ştim-Noi-Cui ar trebui să aibă ca prioritate numărul unu  ajutarea lui Harry Potter.

— Cam greu să ajuţi un băiat care