măcar puteau auzi cele trei sirene care semnalau sfârşitul raidului şi reinstaurarea siguranţei. Nu aveau nevoie de un Luftschutzwarte – un supervizor antiaerian.

Nu trecu mult şi Rudy o găsi pe Liesel şi rămase lângă ea. Părul lui arăta către ceva de pe tavan.

– Nu e grozav?

Nu se putu abţine de la puţin sarcasm.

– E superb.

– A, haide, Liesel, nu fi aşa. Care-i cel mai rău lucru care se poate întâmpla, cu excepţia strivirii sau prăjirii noastre, sau ce mai fac bombele?

Liesel se uită în jur, cercetând feţele celorlalţi. Începu să facă o listă cu cei cărora le era cel mai teamă.

LISTĂ DE POSIBILE VICTIME 1. Frau Holtzapfel. 2. Domnul Fiedler. 3. Tânărul. 4. Rosa Hubermann.

Ochii lui Frau Holtzapfel erau ficşi şi larg deschişi. Trupul ei slab era aplecat în faţă, iar gura îi era rotunjită. Herr Fiedler îşi făcea de lucru întrebându-i pe oameni, uneori în mod repetat, cum se simţeau. Tânărul Rolf Schultz stătea în colţ, vorbind încet cu aerul din jur, dojenindu-l. Mâinile îi erau cimentate în buzunare. Rosa se legăna uşor înainte şi înapoi.

– Liesel, şopti ea, vino aici!

O luă pe fată în braţe, strângând-o cu putere. Fredona un cântec, dar atât de încet, încât Liesel nu reuşea să-l audă. Notele se năşteau în timp ce respira şi îi mureau pe buze. Lângă ele, papa stătea tăcut şi nemişcat. La un moment dat, puse mâna lui caldă pe creştetul rece al lui Liesel. „Vei trăi”, parcă spunea el. Şi a avut dreptate.

La stânga lor, Alex şi Barbra Steiner stăteau cu cei mai mici dintre copii, Bettina şi Emma. Cele două fete erau lipite de piciorul drept al mamei. Băiatul cel mai mare, Kurt, privea fix înainte, într-o poziţie perfectă, preluată de la Tineretul Hitlerist, ţinând-o de mână pe Karin, care era mică până şi la cei şapte ani ai ei. Cea de zece ani, Anna-Marie, îşi plimba degetele pe suprafaţa vălurită a peretelui de ciment.

De cealaltă parte a Steinerilor erau Pfiffikus şi familia Jenson.

Pfiffikus se abţinea să nu fluiere.

Bărbosul domn Jenson o ţinea strâns pe soţia lui, iar cei doi copii ai lor vorbeau uneori. Câteodată, bombăneau unul la celălalt, dar renunţau când apărea posibilitatea unei certe serioase.

După aproximativ zece minute, cel mai vizibil în beci era un fel de nemişcare. Corpurile lor parcă erau sudate laolaltă şi numai picioarele îşi mai schimbau poziţia. Împietrirea le era încătuşată de chipuri. Se priveau reciproc şi aşteptau.

SENSUL #3 DIN DICŢIONARUL DUDEN Angst – teamă: o emoţie neplăcută, adesea puternică, determinată de anticiparea sau de conştientizarea pericolului.Cuvinte înrudite: teroare, groază, panică, frică, alarmă.

Existau poveşti cum că oamenii din alte adăposturi cântau Deutschland über Alles sau se certau, deşi cu respiraţia întretăiată. Nu s-au întâmplat astfel de lucruri în adăpostul Fiedler. În acel loc, nu era decât teamă şi aşteptare, şi cântecul mort de pe buzele ca de carton ale Rosei Hubermann.

 

Nu cu mult înainte ca sirenele să anunţe sfârşitul raidului, Alex Steiner – omul cu un chip impasibil, de lemn – îi luă pe copii de lângă piciorul soţiei sale. Întinse mâna şi apucă mâna liberă a fiului său. Kurt, încă stoic şi cu privirea încremenită, o strânse şi mai tare de mână pe sora lui. În curând, toţi cei din beci se ţineau de mână unul pe celălalt, grupul de nemţi formând un cerc aproximativ. Mâinile reci se topeau în cele calde şi câteodată faptul că simţeai pulsul unei alte fiinţe omeneşti era reconfortant. Trecea prin pielea palidă, crispată. Unii îşi închideau ochii, aşteptând moartea care să pună capăt lucrurilor sau sperând un semn că raidul se terminase.

Meritau ceva mai bun aceşti oameni?

Câţi dintre ei îi persecutaseră efectiv pe alţii, drogaţi de aroma privirii lui Hitler, repetându-i afirmaţiile, paragrafele, opera? Era vinovată Rosa Hubermann? Cea care ascundea un evreu? Sau Hans? Meritau ei toţi să moară? Copiii?

Răspunsul la toate aceste întrebări mă interesează foarte mult, deşi nu le pot permite să mă seducă. Ştiu doar că toţi aceşti oameni mă simţiseră în acea noapte, cu excepţia celor mai mici copii. A fost sugestia. A fost îndemnul, închipuirea picioarelor mele mergând prin bucătărie şi în coridor.

Aşa cum este adesea cazul cu oamenii, când am citit despre ei în cuvintele hoţului de cărţi, i-am compătimit, cu toate că nu atât de mult ca pe aceia pe care i-am curăţat cu făraşul din diferite lagăre în acea perioadă. Cu siguranţă, nemţii din pivniţe erau demni de milă, dar măcar ei aveau o şansă. Pivniţa aceea nu era o cameră de duş. Nu erau trimişi la duş. Pentru acei oameni, viaţa încă era ceva palpabil.

 

În cercul imperfect, minutele se scurgeau.

Liesel îi ţinea de mână pe Rudy şi pe mama.

Un singur gând o întrista.

„Max. Cum poate supravieţui Max dacă bombele ajung pe strada Himmel?”

Examină pivniţa Fiedlerilor. Era mai solidă şi considerabil mai adâncă decât cea din strada Himmel numărul 33.

Încet, îl întrebă pe papa:

„Te gândeşti şi tu la el?”

Indiferent dacă întrebarea nerostită a fost înţeleasă sau nu, el dădu scurt din cap. Zece minute mai târziu, se auziră cele trei sirene care anunţau pacea vremelnică.

Cei din strada Himmel numărul 45 răsuflară uşuraţi.

Unii îşi închiseră ochii şi îi deschiseră din nou.

O ţigară fu trecută de la unul la altul.

Exact când să ajungă la buzele lui Rudy Steiner, tatăl lui o înhăţă.

– Tu nu, Jesse Owens!

Copiii şi-au îmbrăţişat părinţii şi le-a luat tuturor minute bune să realizeze pe deplin că erau în viaţă şi că vor fi în viaţă. Numai atunci, picioarele lor au urcat scările către bucătăria lui Herbert Fiedler.

Afară, o procesiune de oameni mergea în linişte pe stradă. Mulţi priveau în sus şi îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru vieţile lor.

 

Când Hubermannii ajunseră acasă, se îndreptară direct către subsol, dar se părea că Max nu era acolo. Lampa era mică şi portocalie şi nu-l