de-a face cu ideologiile contrare şi până şi disputele referitoare la politici – cât de rapid şi de în forţă să demareze colectivizarea agriculturii, de pildă – erau mişcări tactice în ceea ce era în esenţă o luptă pentru putere a unor personalităţi puternice.

În lupta pentru supremaţie din cadrul partidului, Gheorghiu-Dej a ieşit victorios, în primul rând fiindcă îl convinsese pe Stalin de loialitatea sa, dar şi pentru că era un luptător politic desăvârşit şi ştia exact când să lovească şi când să se ascundă. Exemple sunt din belşug. Îl înlăturase pe Pătrăşcanu din partidul său şi din funcţiile în stat în 1948 deoarece acesta era un rival de temut şi un intelectual în care nu putea avea încredere. Însă nici cea mai sălbatică tortură nu l-a putut forţa pe Pătrăşcanu să recunoască acuzaţiile de nesupunere şi spionaj care i se aduseseră. Mai ales din acest motiv, nu a avut loc niciun proces public. În schimb, Gheorghiu-Dej l-a executat în secret în 1954, ca nu cumva Hruşciov să-l considere pe Pătrăşcanu mai potrivit pentru planurile sale de destalinizare decât pe el, Gheorghiu-Dej, care era cunoscut pentru idealurile sale staliniste. Ana Pauker s-a descurcat mai bine decât Pătrăşcanu în lupta pentru putere cu Gheorghiu-Dej. Într-adevăr, şi-a pierdut funcţiile din partid şi din guvern în 1952, dar a scăpat de închisoare şi a primit chiar o funcţie decentă la o editură. Aşadar, până în 1952, Gheorghiu-Dej câştigase controlul asupra aparatului de partid şi se putea bucura de luxul de a pune eşecurile economice şi abuzurile de putere pe seama tovarăşilor săi învinşi.

Viclenia şi precauţia lui Gheorghiu-Dej au fost puse din nou la încercare după moartea lui Stalin. Campania de destalinizare iniţiată de Hruşciov, care a devenit prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1953, l-a alarmat pe Gheorghiu-Dej, care găsise în stalinism un ghid atrăgător. Grăbindu-se, ca întotdeauna, să se adapteze la curentele schimbătoare care veneau de la Moscova, el a încuviinţat denunţarea cultului personalităţii prin instituirea unui fel de guvernare colectivă la Bucureşti. În 1954, l-a numit pe Gheorghe Apostol, un confident apropiat din clasa muncitoare, în fruntea partidului, iar el a preluat funcţia de prim-ministru ; însă nimeni nu se îndoia cine conducea în realitate partidul, iar diviziunea formală a muncii nu a durat decât un an.

Anul 1956 a fost unul de criză pentru Partidul Comunist Român şi de primejdie pentru Gheorghiu-Dej. Aşa-numitul raport secret al lui Hruşciov către al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie, în care condamna crimele lui Stalin, ridica întrebări serioase cu privire la încălcările „principiilor leniniste de legalitate” de către liderii partidului român. Apoi au urmat tulburările din Polonia în octombrie şi înlocuirea vechii conduceri a partidului cu o echipă orientată spre reformă, după modelul lui Hruşciov. Revoluţia Ungară din octombrie şi noiembrie a avut o influenţă limitată în România. În centrele universitare – mai cu seamă la Timişoara, Cluj-Napoca şi Bucureşti –, grupuri restrânse, alcătuite preponderent din studenţi, şi-au manifestat solidaritatea cu forţele de rezistenţă de la Budapesta. Însă muncitorii şi ţăranii nu le-au sprijinit activ, ceea ce a permis forţelor de Securitate să reprime mişcarea rapid şi relativ uşor. Cu toate acestea, Gheorghiu-Dej şi apropiaţii săi erau alarmaţi de violenţa din Ungaria, din cauza potenţialei influenţe pe termen lung în rândul maghiarilor din România şi a efectelor destabilizatoare din ansamblul blocului. Ei au interpretat reacţia maghiarilor din Transilvania drept o manifestare a sentimentelor naţionaliste şi au conchis că educaţia în limba maghiară şi în şcoli maghiare era o gravă eroare politică, deoarece încuraja segregarea. Prin urmare, au sprijinit pe deplin suprimarea revoluţiei de către Hruşciov.

Gheorghiu-Dej nu s-a ferit să aprobe public condamnarea lui Stalin de către Hruşciov, dar considera totodată că întregul proiect de destalinizare subminase credibilitatea şi puterea partidelor comuniste şi cauzase în mod direct crizele din Polonia şi Ungaria. A decis fără tragere de inimă că o aşa-zisă destalinizare nu putea fi evitată în România, dar era hotărât să fie o operaţiune controlată cu grijă. Pentru a respinge acuzaţiile de stalinism la adresa sa, a insistat că se ocupase deja de această problemă, înlăturându-i pe Ana Pauker şi pe acoliţii ei cu câţiva ani mai devreme : aceştia erau adevăraţii vinovaţi ; el era reformatorul. Deşi această versiune asupra evenimentelor nu se bucura de prea multă credibilitate la Moscova, a fost de ajuns ca să-i atragă lui Gheorghiu-Dej un sprijin crucial. O altă dovadă a loialităţii sale faţă de centru a fost susţinerea entuziastă a acţiunilor sovietice din Polonia şi Ungaria, deoarece împărtăşea hotărârea lui Hruşciov de a menţine monopolul de putere al Partidului Comunist.

Interpretarea dată de Gheorghiu-Dej evenimentelor din blocul sovietic după moartea lui Stalin s-a dovedit hotărâtoare pentru evoluţia Partidului Comunist Român. Continuând modernizarea aşa cum fusese ea concepută iniţial la sfârşitul anilor 1940 şi meditând asupra relaţiei partidului său cu partidul sovietic, s-au schiţat treptat contururile a ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de comunism naţional (sau, după unii, stalinism naţional). În politica internă, idealul lui Gheorgiu-Dej era un partid monolitic suprem, el însuşi exercitând o autoritate de necontestat asupra partidului şi societăţii. Drept urmare, în 1957, când doi membri ai Biroului Politic al partidului, cel mai înalt organ al său, partizani ai destalinizării, i-au contestat dreptul de a conduce partidul, i-a destituit din toate funcţiile, măsură care i-a desăvârşit supremaţia în partid. În politica din cadrul blocului Gheorghiu-Dej şi-a permis o oarecare independenţă, deoarece lăsa să se întrevadă posibilitatea de desprindere parţială de Uniunea Sovietică. Intenţia lui era să menţină controlul asupra construirii socialismului în mâini româneşti şi, nu mai puţin important, să nu fie înlocuit cu o persoană mai favorabilă Kremlinului. Se întrevedea o nouă epocă în relaţiile româno-sovietice.

Modernizarea, 1948-1960

Ţelul suprem pe care elita comunistă se angajase să-l atingă era transformarea radicală a politicii, economiei,