societăţii, culturii şi viziunii româneşti asupra lumii. Gheorghiu-Dej şi susţinătorii săi erau astfel implicaţi într-o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului. Idealul lor, ca întotdeauna, era Uniunea Sovietică aşa cum evoluase ea în timpul dictaturii staliniste. Ei şi urmaşii lor nu au abandonat niciodată acest ideal în cele patru decenii cât s-au aflat la putere. Şi nici nu au renunţat la autoritatea lor absolută de a stabili obiectivele şi de a canaliza resursele în vederea realizării ambiţiilor lor de proporţii.

În centrul proiectului lor de modernizare se aflau, după cum am mai menţionat, o restructurare şi o expansiune masivă a industriei. Raţionamentul membrilor noii elite era parţial ideologic – grăbirea tranziţiei către socialism şi, în cele din urmă, crearea unei societăţi comuniste. Dar, în acelaşi timp, după ce au câştigat lupta pentru putere la începutul anilor 1950, Gheorghiu-Dej şi apropiaţii săi şi-au propus să aducă România la un standard european de prosperitate materială. Concentrarea lor asupra României amintea de epoca burgheză şi nu putea fi exprimată în mod deschis în anii stalinişti, deoarece „internaţionalismul proletar”, adică subordonarea faţă de interesele sovietice, era principiul dominant. Cu toate acestea, până spre sfârşitul anilor 1950 a apărut treptat o formă de comunism naţional, atât economic, cât şi politic. Abia atunci economiile avansate din Vest au putut deveni realmente obiecte de emulaţie şi parteneri limitaţi, dar de valoare.

Comuniştii au abordat modernizarea pe un front larg. Procesul afecta orice aspect al vieţii cetăţenilor şi era menit să facă asta : modul în care oamenii îşi câştigau existenţa, în industrie, agricultură sau infrastructură ; modul în care erau educaţi şi pregătiţi ; tipul serviciilor sociale de care beneficiau ; responsabilităţile pe care le aveau faţă de comunitatea mai largă ; precum şi gândurile şi năzuinţele lor.

Elita era dornică să mobilizeze întreaga populaţie în proiectul ei. În acest scop, a instituit o serie de organizaţii de masă care includeau toate categoriile sociale, sistem despre care erau siguri că le va permite să exploateze la maximum resursele umane şi materiale şi, la fel de important, să menţină un control strâns asupra întregului proces. Într-o asemenea situaţie, cetăţenii aveau dreptul – sau mai curând datoria – să participe la construirea noii naţiuni socialiste, însă elita şi-a rezervat ei înseşi şi colaboratorilor săi aleşi toate deciziile importante de planificare şi execuţie. Pentru a-i implica pe toţi cetăţenii în proces, membrii elitei preferau persuasiunea, însă, dacă această abordare dădea greş, nu ezitau să recurgă la forţă pentru a obţine rezultatele dorite.

Într-un fel, comuniştii se confruntau cu probleme rămase din perioada interbelică. Atunci, după cum am văzut, industrializarea era în plină desfăşurare, teoreticienii şi politicienii liberali considerând industria şi infrastructura asociată esenţiale pentru construirea unei naţiuni europene moderne. La fel ca naţional-ţărăniştii, comuniştii erau conştienţi de importanţa vitală a agriculturii pentru economia naţională, dar, aidoma liberalilor, îi atribuiau un rol secundar, după industrie. La fel ca partidele interbelice, comuniştii se confruntau şi ei cu probleme sociale grave, precum şomajul şi sărăcia, locul minorităţilor într-un stat naţional, educaţia şi rolul bisericilor în viaţa publică. Aşadar o anumită continuitate a lucrurilor faţă de perioada interbelică este vizibilă în deceniile de după război. Însă elitele politice din cele două epoci abordau soluţiile într-un mod complet diferit. Liberalii şi naţional-ţărăniştii au rămas fideli tradiţiilor parlamentare democratice pe care le moşteniseră de la strămoşii lor din secolul al XIX-lea. Procesul era uneori ineficient şi nu îşi atingea scopul, dar cei astfel angajaţi se consolau, cel puţin în anii 1920, cu faptul că respectau modelele europene şi contribuiau la crearea unei naţiuni moderne. Însă comuniştii aderau la altă tradiţie. Probabil că „autoritaristă” e cel mai bun termen pentru descrierea acesteia; în orice caz, se situa la polul opus faţă de liberalismul european. Noua tradiţie justifica exercitarea puterii de către o elită restrânsă, care se autoperpetua şi ocolea consultarea cetăţenilor prin intermediul alegerilor oneste şi al instituţiilor reprezentative. În schimb, această tradiţie îi permitea elitei să folosească toate mijloacele considerate necesare pentru atingerea obiectivelor.

Campania comuniştilor de a transforma România burgheză, capitalistă în România socialistă şi lipsită de clase a început cu restructurarea economică. Comuniştii şi-au asumat puteri depline pentru a dezvolta toate ramurile economiei după cum credeau de cuviinţă. Planificarea şi conducerea centralizate au fost lozincile lor în cursul demolării rapide a iniţiativei private şi a economiei de piaţă, care fuseseră emblemele României mai bine de un secol. Comuniştii au înlocuit o birocraţie condusă la centru de Comitetul de Stat al Planificării şi a lărgit considerabil Consiliul de Miniştri pentru a-i permite să supervizeze toate aspectele importante ale activităţii economice. Pentru a gestiona vastul lor proiect şi a-i evalua progresul, comuniştii au adoptat măsura planului cincinal din practica sovietică. Hotărâţi să grăbească tranziţia unei ţări preponderent agrare şi rurale într-una predominant industrială şi urbană, au dedicat mai toate resursele disponibile industrializării forţate şi colectivizării totale a agriculturii. Societatea, cultura şi chiar climatul mental aveau să fie, după părerea lor, transformate în urma acestui proces.

În primul deceniu al Republicii Populare Române, Uniunea Sovietică a fost o prezenţă puternică în economia românească. Ea a oferit liderilor români de partid tiparele generale care trebuiau urmate în toate ramurile mari de producţie şi a numit experţi şi tehnicieni care să ghideze procesul la fiecare nivel. Partidul sovietic pretindea că asigură acest sprijin în spiritul solidarităţii proletare, iar românii îşi exprimau cu efuziune recunoştinţa. Aşa arătau lucrurile la suprafaţă. În realitate, Uniunea Sovietică dorea să controleze economia românească şi să-i exploateze în folosul ei resursele şi capacitatea de producţie.

Pe măsură ce relaţia a evoluat după moartea lui Stalin, partidul sovietic condus de Nikita Hruşciov s-a concentrat asupra integrării economiei româneşti în economia de ansamblu a blocului est-european. În România, Gheorghiu-Dej şi asociaţii săi, mai ales între ei la început, şi-au exprimat indignarea în faţa modului arogant în care liderii sovietici luau decizii cu