privire la viitorul ţării lor şi la ei înşişi. Astfel, cu mult înainte ca românii comunişti să-şi dezvăluie public sentimentele cu privire la „independenţă”, aceştia voiau să fie stăpâni la ei acasă, nu numai în raport cu vechile elite româneşti, ci şi cu noii lor mentori.

Iniţial, sovieticii au folosit manevra companiilor mixte sovieto-române – Sovrom-urile – pentru a-şi atinge obiectivele economice. Ei îşi demaraseră planul de a domina economia românească imediat după ce i-au impus regelui Mihai acceptarea Guvernului Groza, în martie 1945. Astfel, în mai şi iunie 1945, companiile mixte au început să fie organizate în domenii de interes sovietic : Sovromtransport (transporturi) şi Sovrompetrol (petrol), în vreme ce, în domeniul bancar, Sovrombanc părea menită să domine toate celelalte bănci româneşti. Până în 1952 s-au înfiinţat numeroase companii mixte, printre care : Sovromgaz (gaze naturale), Sovromlemn (produse forestiere), Sovromchim (produse chimice), Sovromtractor (tractoare), Sovromcărbune (cărbune), Sovrommetal (metalurgie) şi Sovromconstrucţii (construcţii). Gheorghiu-Dej şi colegii săi s-au opus acestor proiecte impuse economiei ţării, dar au fost nevoiţi să reacţioneze cu prudenţă. Pentru a preveni controlul sovietic asupra industriei pescuitului, Gheorghiu-Dej a reorganizat compania de stat în Rompescaria şi a reuşit să ţină piept insistenţelor sovietice de a o transforma într-o companie mixtă. De asemenea, românilor le displăcea modul în care fuseseră create Sovrom-urile. Deşi cei doi parteneri ar fi trebuit să investească sume egale în companiile mixte, sovieticii au folosit fonduri obţinute din întreprinderile occidentale confiscate ca să-şi acopere partea, în vreme ce românii au fost nevoiţi să participe cu tot capitalul propriu. În plus, în general, Sovrom-urile nu erau profitabile şi au ajuns să fie considerate de români drept simple instrumente de exploatare sovietică a resurselor lor. Perseverenţa românilor a dat roade. La început, în primăvara anului 1953, românii au obţinut acordul Moscovei ca opt Sovrom-uri să treacă sub management românesc, iar mai târziu, după moartea lui Stalin, au reuşit să elimine treptat toate companiile mixte. Însă până atunci liderii sovietici găsiseră alte metode de gestionare a economiilor blocului.

Comuniştii români au pornit pe calea industrializării cu un zel care probabil i-a surprins până şi pe protectorii lor sovietici. Nu au acţionat gradual, ci au lansat un atac frontal asupra subdezvoltării, fiind siguri că astfel vor institui mai rapid ordinea socialistă. Campania lor a fost în mod evident o emulaţie a efortului sovietic de industrializare din anii 1930 şi s-a desfăşurat cu aceeaşi indiferenţă faţă de costurile umane şi materiale. Comuniştii au pus acelaşi accent ca şi sovieticii pe construirea de fabrici şi alte întreprinderi şi au acordat aceeaşi prioritate mijloacelor de producţie, precum utilajele, menite să creeze o bază solidă pe care o considerau esenţială pentru apariţia unei economii puternice şi multilaterale. Prin urmare, s-a investit în extinderea capacităţii de producţie şi în creşterea cantităţilor de materii prime vitale pentru industrie. Rezultatele din numeroase sectoare au fost impresionante. Între 1950 şi 1960, producţia de petrol s-a dublat, cea de cărbune aproape s-a dublat, iar cea de gaz metan, energie electrică şi oţel s-a triplat, în vreme ce utilajele pentru industria chimică, a fierului şi a oţelului, camioanele şi tractoarele au fost produse în cantităţi fără precedent.

Toate aceste succese au avut un preţ considerabil pentru ansamblul populaţiei. Efortul necontenit de a crea o industrie grea cu resurse limitate însemna că elita partidului priva alte ramuri ale economiei de investiţii şi de expertiză. Contrastul dintre atenţia acordată industriei şi neglijarea agriculturii era izbitor. În aceste împrejurări, o creştere modestă a producţiei agricole nu este deloc surprinzătoare. Însă industria uşoară, producţia de bunuri de consum şi nevoile generale ale populaţiei au fost de asemenea profund trecute cu vederea în această primă etapă a industrializării. Rezultatul general a fost un declin constant al nivelului de trai. Elita nu putea să închidă ochii în faţa consecinţelor industrializării forţate, iar o perioadă, între 1953 şi 1955, a încetinit ritmul de creştere. Mai târziu, în 1956, era pregătită să continue cu mai multă forţă coercitivă ca oricând, însă evenimentele din Polonia şi Ungaria din acel an au determinat o altă frânare temporară a avântului. Aceste şocuri la adresa ordinii predominante din Est au convins conducerea de partid să aplaneze măcar parţial conflictul cu cetăţenii nedreptăţiţi şi să le amelioreze condiţiile de trai.

Liderii comunişti români erau de asemenea preocupaţi să reorganizeze agricultura, ca parte a planului lor general de a deţine controlul deplin asupra economiei. Deşi eforturile lor erau dedicate în primul rând industrializării, nu puteau să nu recunoască importanţa crucială a agriculturii în succesul ambiţiosului lor proiect de modernizare. Colectivizarea agriculturii figura de la bun început în planurile lor, însă în toamna anului 1944, în 1945 şi chiar în 1946, câtă vreme dominaţia lor în ţară era contestată, liderii comunişti le-au ascuns ţăranilor planurile pe care le aveau în legătură cu proprietăţile lor. Însă, odată ajunşi la putere, nu au mai simţit nicio constrângere şi au început să transforme peisajul rural după propriul model. Ca în multe alte aspecte ale construirii socialismului în deceniul de după război, Uniunea Sovietică le-a oferit un şablon, de astă dată campania sa de colectivizare din anii 1920 şi 1930. Astfel, pe lângă faptul că îşi doreau o schimbare economică, comuniştii români erau hotărâţi să opereze şi o rearanjare fundamentală a structurii sociale, a modului de trai şi chiar a climatului rural mental şi spiritual. Astfel, ei au adus revoluţia la sat, înlocuind tradiţia cu noi valori, suprimând individualismul ţăranului moşier în favoarea colectivismului şi, pe termen lung, transformând fermele agricole în fabrici şi pe ţărani în muncitori în aceste fabrici. Zelul lor poate fi pus parţial pe seama nevoii resimţite de a le arăta mentorilor lor de la Moscova că urmau calea corectă spre socialism, însă erau în acelaşi timp pragmatici şi îşi dădeau seama că trebuiau să asigure surse adecvate şi ieftine de hrană pentru miile de muncitori care se revărsau în noile centre industriale. Modul în care partidul a abordat colectivizarea este grăitor în ceea