Putem discerne în mare trei faze ale procesului de colectivizare, care a durat din 1949 până în 1962. Toate trei sunt marcate de un grad mai mic sau mai mare de intimidare şi violenţă şi, adesea, de stimulente care să-i convingă pe ţărani să se alăture fermelor colective. Partidul a deţinut controlul de la început şi până la sfârşit, stabilind ritmul campaniei şi metodele aplicate. Cu toate acestea, progresul colectivizării nu era câtuşi de puţin uniform în toată ţara, variaţie care pune la îndoială omnipotenţa liderilor de partid. Succesul sau eşecul temporar dintr-un anumit judeţ sau sat depindeau deseori de competenţa şi de înclinaţiile activiştilor şi oficialilor locali din partid şi din guvern. Aceştia ignorau adesea directivele de la centru, întrucât se confruntau cu anumite probleme locale sau îşi urmăreau propriile ambiţii.

În prima fază, 1949-1953, partidul a considerat că metoda dezirabilă de a-i atrage pe ţărani în gospodăriile agricole colective (GAC) era persuasiunea şi le-a oferit celor care se înscriau diverse beneficii, printre care reduceri de taxe şi de cote pentru anumite culturi. Însă, cum puţini ţărani erau dispuşi să renunţe la câmpurile şi la animalele lor, partidul şi agenţii săi au recurs la alte metode. A fost testată o variantă a GAC-urilor – cooperativele (întovărăşirile agricole) în care sarcinile erau efectuate în comun, iar ţăranii îşi păstrau pământul, şeptelul şi uneltele –, însă aceasta a atras puţini membri. Partidul a demarat şi o intensă acţiune de educare politică, dar şi aceasta s-a situat sub aşteptări. Forţa, pe care la început liderii politici au ezitat să o folosească, deoarece ştiau cât de legaţi erau ţăranii de pământul şi de tradiţiile lor şi cât de mult putea violenţa să perturbe producţia la sat, a devenit instrumentul necesar. Ameninţările şi violenţa au căpătat diverse forme : ţăranii înstăriţi, aşa-numiţii chiaburi sau culaci, au fost arestaţi şi, împreună cu alţi lideri de la sate, au fost închişi sau surghiuniţi departe de casă, iar proprietăţile le-au fost confiscate. O variantă a acestei tactici a fost încurajarea de către partid a luptei de clasă la sat. Aceasta era menită să slăbească rezistenţa în faţa colectivizării prin ridicarea ţăranilor săraci şi din pătura de mijloc împotriva vecinilor înstăriţi, condamnaţi ca duşmani ai progresului şi prosperităţii. Chiaburii chiar au dispărut cu timpul, însă dispariţia lor nu a reprezentat o victorie a celorlalţi ţărani, deoarece, într-un fel, şi ei au dispărut în sistemul muncii şi proprietăţii colective.

O încetinire a caracterizat a doua fază a colectivizării între 1953 –şi 1956. Motivele schimbării ritmului erau variate. Evenimentele de la Moscova aveau repercusiuni majore la Bucureşti, cum se întâmpla în mod obişnuit în această perioadă. Moartea lui Stalin în martie 1953, ascensiunea lui Gheorghi Malenkov şi susţinerea unei noi căi, care acorda o atenţie sporită calităţii vieţii şi nevoilor consumatorului, le-au sugerat lui Gheorghiu-Dej şi adepţilor săi că era nevoie de o schimbare asemănătoare de direcţie. În cursul vizitelor lui Gheorghiu-Dej la Moscova din această perioadă, noii lideri sovietici şi-au exprimat nemulţumirea în ceea ce priveşte performanţa economică generală a României. Însă românii erau deja dureros de conştienţi de neajunsurile producţiei agricole şi de consecinţele neglijării bunăstării materiale a populaţiei. Prin urmare, erau dispuşi, cel puţin pentru moment, să ia în considerare o abordare mai moderată a soluţionării problemelor în mediul rural.

Perioada de relaxare s-a dovedit într-adevăr doar temporară. Liderii partidului nu s-au gândit niciodată să renunţe la colectivizare, iar în 1957 au reluat procesul în ritmul din perioada stalinistă. Fără îndoială, ambiţiile teoretice – punerea în practică a învăţăturilor marxist-leniniste – au avut un rol în decizia lor. Însă ei erau de asemenea hotărâţi să-şi exercite din nou controlul asupra ritmului schimbării sociale şi economice şi să se asigure că agricultura juca rolul crucial care îi fusese atribuit, acela de accesoriu al industrializării. Cel puţin neoficial, Gheorghiu-Dej fusese nevoit să recunoască faptul că agricultura rămăsese în urmă faţă de alte sectoare ale economiei. Acum era nerăbdător să elimine o dată pentru totdeauna opoziţia ţăranilor faţă de colectivizare alături de nehotărârea şi incompetenţa funcţionarilor sau activiştilor locali, punând toate chestiunile legate de agricultură sub controlul autorităţilor centrale. Apelul la forţă şi la intimidare a generat în numeroase sate revolte care, la rândul lor, au stârnit o reacţie şi mai dură din partea autorităţilor. În orice caz, voinţa partidului a avut câştig de cauză, iar în 1962 Gheorghiu-Dej a putut anunţa încheierea cu succes a efortului de colectivizare. Cu toate acestea, nu toate terenurile agricole fuseseră colectivizate. Principalele excepţii erau cele din regiunile montane, inadecvate pentru agricultura mecanizată, la scară mare, unde gospodăriile individuale au supravieţuit.

La fel ca în cazul industrializării şi al colectivizării agriculturii, elita comunistă a tratat „lupta culturală” drept un mijloc în vederea unui scop – construirea socialismului şi atingerea comunismului ideal. Însă, în vreme ce obiectivele economice erau stabilite cu precizie şi puteau fi măsurate în termeni de bunuri produse şi cote atinse, realizările din diversele domenii ale culturii sfidau un calcul uşor, mai ales din cauză că era vorba despre psihologii individuale şi impulsuri creatoare. Fără tragere de inimă, liderii partidului au recunoscut diferenţele dintre fabrică şi academie, însă erau siguri că îi puteau mobiliza pe muncitorii din ambele instituţii în vederea realizării obiectivelor. Cu toate acestea, pentru a crea noua societate şi noul cetăţean socialist, liderii au atribuit culturii un scop specific, dar vag : transformarea mentalităţilor, sarcină care necesita un schimb continuu cu intelectualii. Relaţia a fost întotdeauna tensionată, întrucât elita i-a suspectat mereu pe intelectuali, considerând că prin natura lor nu erau dispuşi să respecte regulile şi să execute ordinele.

Elita şi-a desfăşurat ofensiva culturală în acelaşi fel în care a abordat schimbarea economică : a impus planificarea şi controlul de la centru. Principalul ei agent era Secţia de Propagandă