— Hai, hai… Totul e în regulă, ce mai.

Într-un cuvânt, mă liniștea. Îmi vine să râd…

Acum am să încerc să dorm”.

„5 decembrie. Astăzi am verificat aptitudinile logice ale dublurii nr. 3.

Primul tur (am jucat „popa-prostul”) 5–3 în favoarea lui. Turul doi (jocul de-a „cuvintele”). Din cuvântul „abreviere” el a compus în zece minute, cu opt cuvinte mai mult decât mine, din cuvântul „supratensiuni” — cu douăsprezece mai mult. Turul trei: Am rezolvat probleme de logică din manualul de sistemologie al lui Azarov, începând cu numărul 223. Eu am ajuns în două ore de muncă numai la nr. 235, el până la nr. 240.

Nici vorbă să trișez, pentru că mă înfierbântasem. Înseamnă deci că el raționează mai repede decât mine. Cam în proporție de 25–30 procente și asta datorită unor modeste îmbunătățiri, realizate într-un mod simplist, empiric! Dar cum s-ar putea îmbunătăți aptitudinile omului pe baza adevăratei științe?

Să vedem însă cum o să se prezinte în procesul muncii”.

„7 decembrie. Deocamdată nu prestăm o muncă intelectuală. Facem ordine și curățenie în laborator. Nu e prea simplu, din cauza haosului de cabluri și furtunuri vii. Aspirăm și ștergem praful, curățim baloanele, dispozitivele și panourile de stratul de mucegai.

— Spune-mi, cum judeci tu biologia?

— Biologia? S-a uitat la mine nedumerit, apoi și-a adus aminte. Ah, despre asta-i vorba! Știi, nici eu nu-l înțeleg… După părerea mea, era o idee fixă de-a lui, datorită dorinței de autoafirmare…”

— Fir-ar să fie! Aspirantul Krivoșein scoase un fluierat și chiar se săltă ușor pe scaun din cauza surprizei. Așa mai zic și eu!

Cum naiba vine asta… În fond dublura nr. 3 a fost și ea o creație a „mașinii-mamă”! Înseamnă… înseamnă că mașina a învățat de acum să construiască un organism omenesc? Desigur, eu fusesem primul. De aceea a fost nevoie de căutări complicate. Dar mașina a memorat toate căile de cercetare, a selectat dintre ele cele ce duc nemijlocit către țel și și-a alcătuit programul de sinteză a omului. Înseamnă că această descoperire este, într-adevăr, ceva unic. Ea trebuie păzită… Cel mai bine ar fi să te programezi din nou în „mașina-mamă”. De data asta nu cu memoria vagă a căutărilor, ci cu cunoștințe precise și verificate asupra modului în care te poți autotransforma. Dar întrebarea este pentru ce?

Eh, te-ai putea gândi încă mult timp la toate astea!

Aspirantul se încruntă și își vârî din nou nasul în jurnal.

„18 decembrie. Nu-mi aduc aminte dacă ăsta a fi fost gerul bobotezei, dar vântul de nord-est ne-a adus o asemenea iarnă siberiană, încât caloriferul, cu toți aburii lui, abia reușește s-o scoată la capăt cu frigul. În parc totul e alb, și laboratorul e mai luminos.

Poate că lucrurile nu s-au desfășurat după tipicul biblic, dar botezul noii dubluri a avut totuși loc. Iar naș i-a fost Harri Hilobok.

Iată cum s-a petrecut totul. La institut au sosit în practică studenți de la Universitatea din Harkov. Alaltăieri am intrat în căminul tinerilor specialiști, unde au fost cazați și studenții, și am împrumutat „pentru experiențe psihologice” un carnet de student și o foaie de repartizare la practică. Studenții mă priveau cu sfială respectuoasă. În ochii lor licărea hotărârea de a sacrifica pentru știință nu numai carnetele de student, ci chiar și ghetele. Buletinul de identitate l-am împrumutat de la Pașa Pukin.

Pe urmă i-am prezentat „mașinii-mamă” aceste documente. Le-am sucit prin fața obiectivelor, am foșnit din file… Când buletinul de identitate, carnetul de student și foaia de trimitere la practică au apărut în rezervor, mi-am pus „coiful lui Monomah” și prin metoda „e bine — nu e bine” am corectat toate notațiile, după nevoie.

Dublura nr. 3 a primit numele de Kraveț Viktor Vitalievici. Conform datelor are, deci, 23 de ani, e de naționalitate rusă, supus serviciului militar, student în anul cinci al facultății de fizică a Universității de stat din Harkov, cu domiciliul la Harkov, strada Molodnaia gora, nr. 17… Ne face o deosebită plăcere să ne cunoaștem!

Chiar așa, o plăcere deosebită. În timp ce făceam aceste operațiuni discutam aproape în șoaptă cu proaspătul aspirant Kraveț. Ne simțeam ca niște falsificatori de bani, gata-gata să fie prinși. Își spunea cuvântul și respectul înnăscut al intelectualilor față de legi.

A doua zi, când ne-am dus la Hilobok, Viktor Kraveț ca să-și facă formele de practică, iar eu să-l rog să-l repartizeze pe acest student în laboratorul meu, nu ne prea simțeam la largul nostru. Mie, în afară de asta, mi-era teamă că Harri are să-l trimită la un alt laborator. Dar totul s-a terminat cu bine. În anul acesta au venit o groază de studenți la practică! Când i-am spus lui Hilobok că am să-i asigur studentului tot ce are nevoie pentru lucrarea de diplomă, el a încercat să-mi mai vâre încă doi pe gât.

Desigur că Harri și-a dat seama că semănăm.

— Nu cumva e o rudă, Valentin Vasilievici?

— Cum să vă spun… foarte îndepărtată. Un nepot de gradul trei.

— A-a, ei, atunci, e firesc! Desigur, desigur… Chipul lui exprima înțelegere și îngăduință față de sentimentele mele de rudă. Și… o să locuiască cu dumneata?

— Nu, de ce? O să stea la cămin…

— Da, da, desigur, e mai bine… După chipul lui Harri se vedea clar că relațiile mele cu Lena nu sunt o taină pentru el. Te înțeleg, Valentin Vasilievici, oh, ce bine te înțeleg!

Doamne, cât e de scârbos Hilobok, când spune „ah, ce bine te înțeleg!”

— Dar cum mai stai cu teza de doctorat, Harri Haritonovici? l-am întrebat eu, ca să schimb vorba.

— De doctorat? Hilobok mă privi cu suspiciune. Cum să-ți spun… Dar de ce te interesezi, Valentin Vasilievici? După câte știu, electronica analogică nu e domeniul dumitale.

— În momentul de față nici nu mai știu care e domeniul meu și care nu, Harri Haritonovici, am mărturisit eu cu toată sinceritatea.

— Ia te uită? Mă rog, asta e lăudabil… Dar eu n-am să susțin prea curând teza de doctorat. Mă distrag treburile de fiecare zi, rutina. N-am timp să studiez în mod