— Domnule profesor Black, îndrăzni Hermione, vă rog,  puteţi să ne spuneţi când a fost scoasă sabia din cutie ultima  dată? înainte să îl ia Ginny, mă refer...

Phineas pufni plictisit.

— Cred că ultima dată când am văzut scoasă din cutie sabia  lui Cercetaş a fost când domnul profesor Dumbledore a folosit-o  pentru a distruge un inel.

Hermione se întoarse repede, să se uite la Harry. Niciunul  dintre ei nu îndrăzni să spună mai multe de faţă cu Phineas  Nigellus, care reuşise până la urmă să găsească ieşirea.

— Ei bine, vă doresc noapte bună, spuse el puţin răutăcios,  dispărând încetul cu încetul din faţa ochilor lor.

Nu i se mai vedea decât borul pălăriei, când Harry strigă  deodată:

— Stai! I-ai spus lui Plesneală că ai văzut asta?

încă legat la ochi, Phineas Nigellus îşi iţi capul înapoi în tablou.

— Domnul profesor Plesneală are probleme mult mai importante pe cap decât nenumăratele excentricităţi ale lui  Albus Dumbledore. La revedere, Potter!

Cu aceste cuvinte dispăru complet, lăsând în urmă doar un  fundal întunecat.

— Harry! ţipă Hermione.

— Ştiu! răspunse Harry.

Incapabil să se stăpânească, lovi aerul cu pumnul: era mai mult decât sperase. Începu să se plimbe de colo-colo prin cort, agitat,  ca şi cum nimic nu l-ar fi putut opri să alerge fără oprire câţiva  kilometri. Nici măcar nu îi mai era foame. Hermione înghesuia  portretul lui Phineas Nigellus înapoi în gentuţa cu perluţe; când reuşi s-o închidă, o aruncă de-o parte şi îl privi pe Harry cu ochi  luminoşi.

— Sabia poate distruge Horcruxuri! Lamele făurite de goblini  absorb doar ceea ce le face mai puternice. Harry, sabia este impregnată cu venin de bazilisc!

— Şi Dumbledore nu mi-a dat-o pentru că încă mai avea  nevoie de ea, voia să o folosească asupra medalionului...

— ... şi mai mult ca sigur că şi-a dat seama că cei de la  minister nu ţi-ar fi dat-o în cazul în care ţi-o lăsa prin  testament...

— ... aşa că a făcut o copie...

— ... pe care a pus-o în cutia din sticlă...

— ... şi pe cea adevărată a lăsat-o... unde?

Se holbau unul la altul. Harry simţea că răspunsul se află  aproape, plutind undeva, deasupra capetelor lor. De ce nu îi  spusese Dumbledore? Sau oare îi spusese, de fapt, dar Harry  nu realizase, la momentul respectiv?

— Gândeşte-te! şopti Hermione. Gândeşte-te! Unde ar fi  lăsat-o?

— Nu la Hogwarts, spuse Harry şi începu din nou să se plimbe.

— Undeva în Hogsmeade? sugeră Hermione.

— În Urlet în Noapte? spuse Harry. Acolo nu se duce nimeni.

— Dar Plesneală ştie cum să intre, nu ar fi destul de riscant?

— Dumbledore avea încredere în Plesneală, îi aduse aminte Harry.

— Nu îndeajuns cât să îi spună că înlocuise săbiile, zise Hermione.

— Da, ai dreptate! fu Harry de acord, înveselindu-se şi mai  tare la gândul că Dumbledore avusese ceva rezerve, oricât de neînsemnate,

în privinţa lui Plesneală. Deci trebuie să fi ascuns sabia departe de Hogsmeade, nu? Tu ce crezi, Ron? Ron?

Harry se uită în jur. Pentru o clipă, avu senzaţia că Ron ieşise din cort, apoi îşi dădu seama că stătea întins pe un pat  suprapus, în umbră, asemănător cu o statuie.

— Vai! V-aţi adus aminte de mine... hmm? făcu el.

— Cee?!

Ron pufni, dându-şi ochii peste cap şi aţintindu-şi privirea  asupra patului de sus.

— Continuaţi, nu mă lăsaţi pe mine să vă stric distracţia.

Perplex, Harry se uită la Hermione, cu speranţa că-i va da un ajutor, cât de mic, dar ea clătină din cap, la fel de uimită ca şi  el.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Harry.

— Ce să se întâmple? Absolut nimic, spuse Ron, refuzând în  continuare să se uite la Harry. Cel puţin, nu din punctul tău de vedere.

Se auziră nişte picături pe acoperişul de pânză - Începuse să  plouă.

— Ei bine, este clar că ceva se întâmplă cu tine, spuse Harry. Care e problema?

Ron îşi dădu jos din pat picioarele lungi şi se ridică în capul oaselor. Avea o privire răutăcioasă, nu părea în apele lui.

— Foarte bine, îţi spun imediat. Să nu te aştepţi să sar în  sus de bucurie pe aici pentru că mai avem încă un afurisit de lucru de găsit. Adaugă-l, pur şi simplu, la lista lucrurilor pe care nu le ştii.

— Pe care nu le ştiu? repetă Harry. Pe care nu le ştiu eu?

Pic, pic, pic: ploua torenţial, mai tare ca niciodată, răpăind pe malul acoperit cu frunze, peste tot în jur şi în râul care îşi croia  drum prin întuneric. Bucuria lui Harry fu înlocuită de teamă:  Ron spunea exact ce bănuise şi de ce se temea Harry că gândea.

— Nu spun că nu mă distrez de minune pe aici, făcu Ron  sarcastic. Doar am braţul mutilat, nimic de mâncare, iar fundul  îmi îngheaţă în fiecare noapte. Numai că am sperat, ştii, că,  după ce am stat săptămâni întregi pe drumuri, vom obţine ceva.

— Ron, spuse Hermione, dar atât de încet, încât Ron putu să  pretindă că nu o auzise din cauza ploii care răpăia acum în  toată regula pe acoperişul cortului.

— Credeam că ştiai în ce te-ai băgat, spuse Harry.

— Da, şi eu am crezut la fel.

— Deci care parte nu se ridică la nivelul aşteptărilor tale?  Întrebă Harry.

Furia îi venea din plin în ajutor.

— Credeai că o stăm în hoteluri de cinci stele? Că o să găsim  un Horcrux o dată la fiecare două zile? Credeai că o să te întorci  la mămica înainte de Crăciun?

— Am crezut că ştii ce faci! strigă Ron, ridicându-se în  picioare, iar cuvintele lui îl împunseră pe Harry ca nişte cuţite înroşite în foc. Credeam că Dumbledore ţi-a spus ce să faci, că  aveai un plan adevărat!

— Ron! strigă Hermione, de data aceasta destul de tare cât  să acopere ropotele de ploaie de pe acoperiş, dar el o ignoră încă  o dată.

— Atunci, iartă-mă că te-am dezamăgit, spuse Harry calm,  deşi se simţea pustiit şi nu ştia ce să facă. Am fost cinstit cu voi  de la bun început, v-am spus tot ce mi-a zis Dumbledore. Şi în  caz că nu