nu fi existat acel moment. Dacă n-ar fi fost, aş fi putut trăi ani sau chiar tot restul vieţii pe această insulă. Nimic nu mă putea face să mă întorc pe barcă, la suferinţele şi lipsurile pe care le îndurasem, nimic! Ce motiv aş fi avut să plec de pe insulă? Oare nu aveam tot ce-mi doream aici? Oare nu era mai multă apă dulce decât aş fi putut bea într-o viaţă? Mai multe alge decât aş fi putut mânca? Şi dacă aş fi vrut varietate, mai multe suricate şi peşti decât mi-aş fi dorit? Dacă plutea, oare nu plutea în direcţia bună? Nu era o navă cu legume care să mă ducă la mal? Şi nu aveam aceste minunate suricate să-mi ţină companie? Şi nu trebuia Richard Parker să-şi perfecţioneze cel de-al patrulea salt? Niciodată nu m-am gândit să părăsesc insula. Erau câteva săptămâni de acum şi aveau să fie şi mai multe. Eram sigur de asta.

Greşeam.

Dacă acele fructe aveau seminţe, acestea erau seminţele plecării mele.

Fructul nu era fruct. Era o acumulare densă de frunze, ca o minge. Zecile de tulpini erau tulpini de frunze. Fiecare tulpină desfăcea o frunză.

După câteva frunze, am ajuns la unele care-şi pierduseră codiţa şi erau lipite de minge. Mi-am folosit unghiile ca să le desfac. Erau ca foile de ceapă. Aş fi putut să rup „fructul” – n-am alt cuvânt mai bun – dar am ales să întârzii plăcerea descoperirii.

A ajuns de mărimea unei mandarine. Erau frunze peste tot. Acum era de mărimea unui rambutan.

Şi acum mă trec fiori când mă gândesc.

De mărimea unei cireşe.

Apoi a apărut o perlă în inima unei stridii.

Un dinte uman.

Mai exact, un molar. Suprafaţa era verde şi plină de găuri…

Am început să mă îngrozesc. Am avut timp să iau un alt fruct.

Fiecare conţinea un dinte.

Unul un canin.

Altul un premolar.

Aici un incisiv.

Acolo un alt molar.

Treizeci şi doi de dinţi. O dentiţie completă. Nu lipsea niciun dinte.

Şi atunci am înţeles.

N-am strigat. Numai în filme oroarea este vocalizată. Eu m-am înfiorat şi am coborât.

Mi-am petrecut ziua în agitaţie, cântărindu-mi opţiunile. Toate erau proaste.

În noaptea aceea, în copacul care mi-era dormitor, am evaluat situaţia. Am luat o suricată şi am aruncat-o din copac.

A chiţăit pe când cădea. Când a ajuns jos, a urcat imediat înapoi.

Cu inocenţă, a venit tot lângă mine. Apoi a început să-şi lingă lăbuţele. Părea că suferă. Gâfâia greu.

Aş fi putut să las lucrurile aşa. Dar voiam să ştiu din proprie experienţă. Am coborât şi am apucat frânghia. Făcusem noduri ca să mă pot urca mai uşor. Când am ajuns la rădăcina copacului, am vrut să pun piciorul, dar am ezitat.

Mi-am dat drumul.

La început n-am simţit nimic. Deodată, am simţit o durere pătrunzătoare. Am ţipat. Am crezut că o să cad. Am reuşit să apuc frânghia şi m-am ridicat. Mi-am frecat tălpile picioarelor de trunchi. Mă simţeam mai bine, dar nu îndeajuns de bine. M-am urcat din nou. Mi-am băgat picioarele în găleata cu apă. Mi le-am şters cu frunze. Am luat cuţitul şi am omorât două suricate pentru a-mi alina durerea în sângele lor. Totuşi, picioarele îmi ardeau. N-am putut să dorm toată noaptea din cauza arsurii şi a îngrijorării.

Insula era carnivoră. Asta explica dispariţia peştilor din eleşteu. Atrăgea peşti de mare în tunelele ei subterane – cum, nu ştiu; poate peştii mâncau algele la fel de lacom ca mine. Erau prinşi în capcană. Se rătăceau? Se închideau orificiile? Apa îşi schimba salinitatea atât de repede încât era prea târziu să se întoarcă? Oricum ar fi fost, se trezeau prinşi în apă dulce şi mureau, unii pluteau pe suprafaţa eleşteelor, rămăşiţele pe care le mâncau suricatele. Noaptea, printr-un proces chimic necunoscut mie, dar întrerupt de soare, algele prădătoare deveneau acidice iar eleşteele deveneau rezervoare de acide care devorau peştii. De aceea se întorcea Richard Parker în fiecare noapte. De aceea dormeau suricatele în copaci. De aceea nu văzusem decât alge pe insulă.

Şi asta explica şi dinţii. Un biet suflet ajunsese pe această insulă înaintea mea. Oare cât timp stătuse aici? Săptămâni? Luni? Ani? Câte ore uitate în oraşul din copac, în compania suricatelor? Câte vise de viaţă fericită spulberate? Câtă speranţă irosită? Câte cuvinte nerostite? Câtă singurătate? Şi după toate acestea, ce?

Nimic decât dinţii protejaţi de smalţul lor, ca mărunţişul în buzunar. Probabil murise în copac. De boală? Răni? Depresie? Cât îi ia unui spirit zdrobit să ducă spre moarte un corp care are hrană, apă şi adăpost? Şi copacii erau carnivori, dar cu un nivel mai mic de aciditate, destul de siguri ca să-ţi petreci noaptea în ei. Dar, o dată ce omul murise şi nu mai mişca, copacul se strânsese în jurul corpului şi îl digerase până când n-a mai rămas nimic. Cu timpul, şi dinţii ar fi dispărut.

M-am uitat la alge. M-a apucat amărăciunea. Toată promisiunea pe care o oferea în timpul zilei era înlocuită de trădarea din timpul nopţii.

Am murmurat: „Nimic altceva decât dinţi! DINŢI!”

Când a venit dimineaţa, luasem hotărârea. Preferam să plec şi să pier în căutarea oamenilor decât să trăiesc în confort fizic şi moarte spirituală pe această insulă criminală.

Mi-am luat provizii de apă şi am băut ca o cămilă. Am mâncat alge toată ziua până când n-am mai putut. Am ucis şi am jupuit atâtea suricate cât puteau intra în compartiment şi pe puntea bărcii. Am luat peşti morţi din eleştee. Am tăiat o cantitate mare de alge pe care le-am legat de barcă.

Nu puteam să-l abandonez pe Richard Parker. Dacă-l lăsam, asta însemna condamnarea lui la moarte. N-ar fi supravieţuit nicio noapte. La asfinţit, aş fi ştiut că el s-ar fi topit de viu sau că s-ar fi aruncat în apă, unde ar fi murit înecat. Am aşteptat să se întoarcă. Ştiam că n-are să întârzie.

Când a ajuns la bord, am plecat. Pentru câteva ore, curenţii ne-au ţinut pe lângă insulă. Mă deranjau zgomotele. Şi nu mai eram obişnuit cu legănatul bărcii. Noaptea a trecut încet.

Dimineaţa, insula dispăruse, ca şi masa de alge pe care le trăgeam. Cum a venit noaptea, algele au dizolvat frânghia cu acidul pe care-l