Marea era grea, cerul era gri.

Mă săturasem de situaţia mea, la fel de fără rost ca vremea. Dar viaţa nu voia să mă lase. Restul poveştii nu e decât suferinţă, durere şi îndurare.

Când eşti sus, mintea e jos şi invers. Dacă aţi fi într-o asemenea situaţie disperată, aţi încerca să gândiţi pozitiv. Cu cât eşti mai jos, cu atât mintea îţi va zbura mai sus. Era normal ca, disperat cum eram, în ghearele unei suferinţe permanente, să mă îndrept către Dumnezeu.

Când am ajuns pe uscat, în Mexic mai exact, eram atât de slăbit încât abia aveam puterea să mă bucur. Am ancorat cu mare greutate. Barca aproape s-a răsturnat. Am scos ancorele sau ce mai rămăsese din ele ca să ne ţină perpendicular pe valuri şi le-am ridicat atunci când urcam. În felul acesta, am reuşit să ajungem la mal. Era periculos. Dar am prins un val chiar la timp şi ne-a dus o distanţă destul de mare, pe lângă pereţii de apă. Am ridicat ancorele pentru ultima dată şi am fost împinşi pe restul distanţei. Barca s-a oprit pe nisip cu un scrâşnet.

M-am lăsat pe o parte. Mi-era teamă să-mi dau drumul, acum, la mal, de teamă să nu mă înec. M-am uitat în faţă să văd cât trebuia să merg. L-am văzut pe Richard Parker pentru ultima oară. În acel moment, l-am văzut pe Richard Parker sărind peste mine. I-am văzut corpul, atât de plin de vitalitate, întins în aer deasupra mea, un curcubeu zburător. A aterizat în apă, cu picioarele din spate crăcănate, ţinându-şi coada în sus, şi de acolo, direct pe plajă. S-a dus spre stânga, a zgâriat nisipul ud cu labele, dar şi-a schimbat intenţia şi s-a întors. A trecut direct prin faţa mea şi s-a dus în dreapta. Nu s-a uitat la mine. A alergat cam nouăzeci de metri pe mal înainte de a pleca. Mersul lui era neîndemânatic şi lipsit de coordonare. A căzut de câteva ori. La marginea junglei, s-a oprit. Eram sigur că va veni spre mine. Că o să se uite la mine. Că o să-şi mişte urechile. Că o să mârâie, într-un anumit fel, să încheie relaţia noastră. N-a făcut nimic din toate acestea. Doar s-a uitat fix la junglă. Apoi, Richard Parker, tovarăş al suferinţelor mele, cel care mă ţinuse în viaţă, a înaintat şi a dispărut pentru totdeauna din viaţa mea.

M-am luptat să ajung pe mal şi am căzut pe nisip. M-am uitat în jur. Eram cu adevărat singur, lipsit nu numai de familie, dar şi de Richard Parker şi aproape şi de Dumnezeu. Bineînţeles că nu eram. Această plajă, aşa moale, fermă şi vastă, era ca obrazul lui Dumnezeu şi undeva doi ochi străluceau de plăcere şi o gură zâmbea pentru că eram acolo.

După câteva ore am fost găsit de un membru al speciei mele. A plecat şi s-a întors cu un grup. Erau şase sau şapte. Au venit spre mine acoperindu-şi gura şi nasul cu mâna. M-am întrebat ce se întâmplase cu ei. Au vorbit cu mine într-o limbă ciudată. Au tras barca pe plajă. M-au dus de acolo. Mi-au luat din mână bucata de ţestoasă pe care o luasem cu mine din barcă şi au aruncat-o.

Am plâns ca un copil. Nu era din cauza faptului că depăşisem situaţia, deşi plângeam şi de asta. Nici din cauza prezenţei fraţilor şi a surorilor mele, deşi şi asta era emoţionant. Plângeam pentru că Richard Parker mă părăsise fără nicio remuşcare. Ce lucru îngrozitor, să nu îţi iei rămas bun. Sunt o persoană care apreciază forma, armonia ordinei. Unde putem, trebuie să dăm lucrurilor o formă comprehensibilă. De exemplu poţi să spui povestea mea amestecată în exact o sută de capitole, nici mai mult, nici mai puţin? Vă spun, e un lucru pe care îl urăsc la porecla mea: acela că numerele se repetă la infinit. E important ca în viaţă să închei lucrurile corect. Numai după aceea poţi să mergi mai departe. Altfel, îţi rămân cuvinte nespuse, pe care ai fi vrut să le spui, iar inima îţi e cuprinsă de remuşcări. Faptul că Richard Parker nu-şi luase rămas bun mă doare şi azi. Aş mai fi vrut să mă uit la el încă o dată din barcă, să-l provoc, ca să-şi poată aduce aminte de mine. Aş fi vrut să-i spun atunci – ştiu că era un tigru, şi totuşi – aş fi vrut să-i spun: „Richard Parker, s-a terminat. Am supravieţuit. Poţi s-o crezi? Îţi datorez mai multă recunoştinţă decât aş putea să exprim. N-aş fi putut să supravieţuiesc fără tine. Aş vrea să ţi-o spun formal: Richard Parker, mulţumesc. Mulţumesc pentru că mi-ai salvat viaţa. Şi acum, du-te unde vrei. Ai cunoscut restricţiile de la zoo toată viaţa ta; de acum vei afla restricţiile libertăţii junglei. Îţi doresc succes. Atenţie la Om. Nu-ţi e prieten. Dar cred că-ţi vei aduce aminte de mine ca de un prieten. Eu nu te voi uita niciodată, asta e sigur. Mă vei însoţi întotdeauna, în inima mea. Ce este hârşâitul ăsta? A, barca a atins nisipul. Deci la revedere, Richard Parker, la revedere. Dumnezeu fie cu tine!”

Oamenii care m-au găsit m-au dus în satul lor şi acolo nişte femei mi-au făcut o baie şi m-au frecat atât de tare încât mă întrebam dacă nu-şi dădeau seama că aveam pielea închisă la culoare şi că nu eram un băiat alb murdar. Am încercat să le explic. Au dat din cap şi au zâmbit şi au continuat să mă frece ca şi cum aş fi fost puntea unei nave. Am crezut că vor să mă jupoaie de viu. Dar mi-au dat mâncare. Delicioasă. O dată ce-am început să mănânc, nu m-am mai putut opri. Am crezut că n-am să încetez niciodată să-mi fie foame.

A doua zi, a venit o maşină de poliţie şi m-a dus la spital şi acolo s-a terminat povestea mea.

Am fost copleşit de generozitatea celor care m-au salvat. Oameni sărmani mi-au dat haine şi hrană.