— Da, şi suntem la fel de aproape de a-l distruge cum  suntem de a le găsi pe celelalte - am ajuns într-o fundătură, cu alte cuvinte!

— Dă-ţi jos medalionul, Ron, spuse Hermione, cu o voce extrem de ascuţită. Te rog să-l dai jos. N-ai fi vorbit aşa dacă nu l-ai fi purtat toată ziua.

— Ba da, spuse Harry, care nu voia să-i se găsească scuze lui Ron. Crezi că n-am observat cum şuşotiţi pe la spatele meu?  Crezi că n-am bănuit că asta gândiţi?

— Harry, nu şuşoteam...

— Nu minţi! se răsti Ron la ea. Şi tu ai zis, ai zis că eşti dezamăgită, ai zis că te-ai gândit că avea o bază mai solidă  decât...

— N-am spus-o aşa, Harry, crede-mă! strigă ea.

Ploaia răpăia pe cort, lacrimile şiroiau pe obrajii Hermionei şi entuziasmul pe care îl simţiseră cu câteva minute în urmă  dispăruse de parcă nici nu ar fi existat. Nişte focuri de artificii  trecătoare, care se aprinseseră şi se stinseseră atât de repede,  că în urmă nu rămăsese decât întuneric, umezeală şi frig. Nu ştiau unde era ascunsă sabia lui Cercetaş, iar ei erau doar trei  adolescenţi într-un cort, a căror singură realizare era că încă nu muriseră.

— Atunci de ce mai eşti aici? îl întrebă Harry pe Ron.

— Habar n-am, spuse Ron.

— Mai bine te-ai duce acasă, continuă Harry.

— Da, poate că aşa o să şi fac! strigă Ron şi făcu doi paşi  spre Harry, care nu se dădu înapoi. N-ai auzit ce a zis despre sora mea? Dar tu nu dai doi bani pe asta, nu-i aşa? Nu e vorba  decât de Pădurea Interzisă! Marelui Harry-Am-trecut-princhestii-şi-mai-rele-Potter nu-i pasă absolut, dar absolut deloc  de ce i s-ar fi putut întâmpla acolo. Ei bine, mie îmi pasă,  înţelegi? Păianjeni uriaşi şi tot felul de nebunii...

— Spuneam doar că... era cu ceilalţi, iar toţi erau cu Hagrid...

— Da, m-am prins, nu-ţi pasă! Şi cum rămâne cu restul  familiei mele? „Nu e cazul să mai păţească ceva şi alţi copii ai  familiei Weasley", ai auzit?

— Da, am...

— Nu te-ai obosit să te gândeşti ce înseamnă, nu?

— Ron! interveni Hermione împăciuitoare, nu cred că  înseamnă că s-a întâmplat altceva, ceva de care să nu ştim. Gândeşte-te, Bill este deja plin de cicatrice, mulţi trebuie să fi  văzut până acum că George şi-a pierdut o ureche, iar tu ar  trebui să fii pe patul de moarte, bolnav de vintre-stropită. Sunt sigură că la asta s-a referit.

— Măi să fie, eşti tu sigură? Bun, atunci n-o să-mi mai fac griji pentru ei. Voi staţi liniştiţi, nu? Aţi rezolvat-o cu părinţii...

— Părinţii mei au murit! strigă Harry.

— Şi ai mei s-ar putea să păţească la fel! strigă Ron.

— Atunci, DU-TE! tună Harry. Intoarce-te la ei, prefă-te că  te-ai vindecat de vintre-stropită şi mămica o să poată să te pună  la îngrăşat şi...

Ron făcu o mişcare bruscă; Harry reacţiona, dar înainte ca  vreunul dintre ei să-şi fi scos bagheta din buzunar, Hermione o ridicase deja pe a ei.

— Protego! strigă ea şi un scut invizibil se întinse între ea şi  Harry, de-o parte, şi Ron, de cealaltă parte.

Toţi fură nevoiţi să se dea puţin înapoi din pricina puterii vrăjii,  iar Harry şi Ron se uitară cu duşmănie unul la altul prin  bariera transparentă, de parcă s-ar fi văzut cu adevărat pentru prima dată. Harry simţi faţă de Ron o ură mistuitoare: ceva  între ei se rupsese.

— Lasă Horcruxul, spuse Harry.

Ron trase lanţul peste cap şi aruncă medalionul pe un scaun  din apropiere. Se întoarse spre Hermione.

— Ce faci?

— Cum adică?

— Rămâi sau ce?

— Eu... părea speriată. Da... da, rămân... Ron, am zis că  vom merge cu Harry, că îl vom ajuta...

— M-am prins. Îl alegi pe el.

— Ron, nu - te rog, vino înapoi, vino înapoi!

Se lovi de propria ei Vrajă Scut; până s-o îndepărteze, Ron se pierduse deja în noapte. Harry stătea nemişcat şi tăcut,  ascultând-o cum plângea şi-l striga pe Ron printre copaci.

După câteva minute se întoarse, cu părul ud lipit de faţă.

— A p-p-plecat! A Dispărut!

Se prăbuşi pe un scaun, ghemuită, şi începu să plângă.

Harry se simţea năucit. Se aplecă, luă Horcruxul şi şi-l puse la gât. Trase păturile de pe patul lui Ron şi o acoperi pe Hermione. Apoi se urcă în patul său şi începu să privească acoperişul  cenuşiu din pânză, ascultând răpăitul ploii.

Capitolul XVI

Peştera lui Godric

Când Harry se trezi în ziua următoare, îi luă câteva  secunde să îşi amintească ce se întâmplase. Apoi speră, în mod naiv, să nu fi fost decât un vis, ca Ron să fi fost încă acolo şi să  nu fi plecat niciodată. Totuşi întoarse capul pe pernă şi văzu patul acestuia gol. Îi atrăgea privirea cu aceeaşi forţă cu care iar fi atras-o un cadavru. Harry sări din pat, evitând să se uite în  direcţia aceea. Hermione, care pregătea deja ceva în bucătărie,  nu îi dădu bună dimineaţa lui Harry, ci îşi întoarse repede ochii  în altă parte atunci când el trecu prin apropiere.

A plecat, îşi spuse Harry. A plecat. Trebuia să-şi repete asta în gând, cât timp s-a spălat şi s-a îmbrăcat, de parcă  repetiţia avea să-l ajute să depăşească şocul mai uşor. A plecat şi nu o să se mai întoarcă. Şi acesta era pur şi simplu adevărul. Harry ştia că vrăjile protectoare făceau în aşa fel încât lui Ron  să îi fie imposibil să-i mai găsească după ce ar fi plecat de acolo. El şi Hermione îşi luară micul dejun în tăcere. Hermione avea  ochii umflaţi şi roşii, părea să nu fi dormit deloc. Îşi strânseră  lucrurile şi Hermione împacheta mai încet decât de obicei. Harry ştia de ce încerca să tragă de timp. De câteva ori o văzu ridicându-şi privirea plină de speranţă şi fu convins că ea  crezuse că se aud paşi prin răpăitul ploii, dar dintre copaci nuşi făcu apariţia nicio siluetă. De fiecare dată când Harry se lua  după ea, privind şi el în jur (nu se putea abţine să nu spere un  pic), vedea doar pădurea mustind de ploaie; asta îl