umplea de o furie fără margini şi ştia că nu mai are mult până să explodeze. In urechi îi răsuna fără oprire glasul lui Ron  - „Credeam că ştii  ce faci!" - şi continuă să împacheteze cu un nod în stomac. Râul noroios din apropiere se umfla văzând cu ochii şi, în  curând, avea să se reverse din matcă peste malul pe care se aflau ei. Intârziaseră cu o oră peste momentul în care îşi ridicau tabăra în mod normal. În sfârşit, după ce-şi reorganiza gentuţa  cu perluţe de trei ori, Hermione părea că nu mai găseşte şi alte motive pentru a zăbovi: ea şi Harry se luară de mână şi  Dispărură, apărând puţin mai încolo pe un deal bătut de vânturi, pe care iarba neagră creştea în voie.

Imediat ce ajunseră, Hermione dădu drumul mâinii lui  Harry şi se îndepărtă, aşezându-se până la urmă pe un bolovan,  cu capul pe genunchi. Harry îşi dădu seama că se cutremura de hohote de plâns. O privi şi se gândi că poate ar fi trebuit să se ducă să o liniştească, dar ceva îl ţinu pironit pe loc. Înăuntrul  lui, se simţea ca de gheaţă. In faţa ochilor îi apăru iarăşi  expresia dispreţuitoare a lui Ron. Harry porni cu paşi mari printre buruieni, mergând în cerc în jurul Hermionei şi  aruncând vrăjile pe care de obicei le arunca ea, pentru a le asigura protecţia.

Pe parcursul următoarelor câteva zile, Ron nu fu pomenit absolut deloc. Harry era decis să nu-i mai pronunţe numele niciodată şi Hermione părea să înţeleagă că nu avea sens să  insiste asupra subiectului, deşi, câteodată, o auzea plângând noaptea, când credea că Harry dormea. Între timp, Harry  începuse să scoată Harta Ştrengarilor şi să o cerceteze la  lumina baghetei. Aştepta momentul în care punctul cu numele lui Ron avea să apară din nou pe holurile de la Hogwarts, drept dovadă că se întorsese la confortul de la castel, protejat de statutul său de vrăjitor cu sânge pur. Totuşi, punctul lui Ron  nu apăru şi, după o vreme, Harry scotea harta doar pentru a se holba la numele lui Ginny, în dormitorul fetelor, întrebându-se dacă intensitatea cu care se uita ar fi putut să treacă dincolo de bariera somnului, să o facă să ştie cumva că se gândea la ea şi  că-i dorea tot binele din lume.

Ziua, timpul lor era dedicat încercării de a identifica  posibile locuri unde s-ar fi putut afla sabia lui Cercetaş, dar, cu cât vorbeau mai mult despre locurile unde ar fi putut Dumbledore s-o ascundă, cu atât mai disperate şi mai absurde deveneau speculaţiile lor. Oricât şi-ar fi stors creierii, Harry nu  îşi amintea şi pace ca Dumbledore să-i fi vorbit vreodată despre un loc unde ar fi ascuns ceva. Erau momente când nu ştia dacă  era mai supărat pe Ron sau pe Dumbledore. Credeam că ştii ce faci... Credeam că Dumbledore ţia spus ce să faci... că aveai un  plan adevărat!

Nu se mai putea ascunde de el însuşi. Ron avusese dreptate - Dumbledore nu îi lăsase aproape nimic.  Descoperiseră un Horcrux, dar nu aveau niciun mijloc de a-l  distruge; celelalte erau la fel de inaccesibile ca la început. Deznădejdea ameninţa să îl înghită cu totul. Se cutremura  acum la gândul că greşise când acceptase propunerea  prietenilor săi de a-l însoţi în călătoria sa haotică şi lipsită de sens. Nu ştia nimic, nu avea nicio idee şi, deşi îl durea, căuta să  observe posibile semne care să sugereze că şi Hermione era pe cale să îi spună că se săturase şi că pleca.

Petreceau acum multe seri în care tăceau aproape tot timpul şi Hermione începuse să scoată portretul lui Phineas 

Nigellus şi să-l sprijine de un scaun, pentru a umple parcă golul  pe care îl lăsase plecarea lui Ron. Cu toate că susţinuse sus şi  tare că nu-i va mai vizita niciodată, Phineas Nigellus nu părea  să poată rezista ocaziei de a afla mai multe despre ce punea la  cale Harry, aşa că acceptă să apară din nou, legat la ochi, cam o dată la câteva zile. Harry chiar se bucura să îl vadă, pentru că  le ţinea companie, chiar dacă îi tachina şi făcea remarci  batjocoritoare. Erau încântaţi să afle orice noutăţi despre ce se petrecea la Hogwarts, deşi Phineas Nigellus nu era tocmai  informatorul ideal. Îi venera pe Plesneală, primul director de la  Viperini după el care avea sub stăpânire şcoala, şi trebuia să  aibă grijă să nu îl critice sau să pună întrebări nepotrivite despre Plesneală, pentru ca Phineas Nigellus să nu plece imediat din tablou.

Ii scăpară, totuşi, câteva mici informaţii: se părea că Plesneală se confrunta cu o revoltă mocnită, constantă din  partea unui nucleu de elevi. Ginny nu mai avea voie să se ducă  la Hogsmeade. Plesneală reinstituise vechiul decret al lui  Umbridge, care interzicea întâlnirile dintre trei sau mai mulţi  elevi ori alte societăţi neoficiale ale elevilor.

Auzind toate aceste lucruri, Harry deduse că Ginny,  probabil împreună cu Neville şi Luna, făcuse tot ce putuse pentru a continua Armata lui Dumbledore. Aceste veşti, oricât  de puţine, îl făcură pe Harry să îşi dorească să o vadă pe Ginny  într-atât de tare, încât aproape că simţea o durere fizică; dar îi  reînsufleţi totodată gândurile despre Ron şi Dumbledore, ca şi  despre Hogwarts în sine, de care îi era aproape la fel de dor ca  de fosta lui prietenă. În timp ce Phineas Nigellus le vorbea  despre problemele lui Plesneală, pe Harry îl apucă o clipă de nebunie, imaginându-şi cum ar fi fost să se întoarcă pur şi simplu la şcoală, pentru a contribui la slăbirea regimului lui  Plesneală; să fie hrănit, să aibă un pat moale şi alţi oameni care să se ocupe de toate i se părea tot ce era mai frumos pe lume în  momentul acela. Dar apoi îşi aminti că era Indezirabilul  Numărul Unu, că se oferea o recompensă de zece mii de galioni  pentru prinderea lui şi că o vizită la Hogwarts, acum, ar fi fost  la fel de periculoasă ca şi una la Ministerul Magiei. Într-adevăr,  Phineas