scaun pe care mi-am așezat lucrurile, un televizor și un pat de o persoană acoperit cu o pătură în carouri, roșu cu negru, ca alea pe care, copil fiind, mă chinuiam să le îndes în cearceafurile plic din camerele de hotel de la Neptun. Mi-e frică să adorm. Aprind televizorul și găsesc o emisiune despre animale. Un documentar despre savană. Cu hiene și zebre și lei. Corpul mi se zgâlțâie de frisoane și mă gândesc cu groază că, din cauza răcelii ăsteia păcătoase, să vezi că nu o să mai vrea ăștia să mă opereze! Dar nu e așa. A doua zi de dimineață, îi spun femeii ăleia grase, în halat alb, că uite, am răcit un pic și nu mă simt prea bine și ea, după ce-mi pune termometrul, se duce și vorbește cu doctorul și vine și-mi zice că nu e nicio problemă. Așa că-mi las valiza acolo, în cămăruța aia minusculă, cât o debara, mă dezbrac, și, învelită într-un halat de hârtie, ca un cadou, mă duc singură în sala de operație. Doctorul mă așteaptă. Cântă.

 

Acum, în cameră, cu ochii lipiți de tavanul alb, stau și nu fac nimic. Dacă totul e bine, mâine-seară îmi dau drumul acasă. Vorba vine, că eu nu am nicio casă aici, la Paris. O să stau la hotel. Mi-am rezervat o cameră cu chicinetă, câteva zile, înainte să vină F. și să mă ia la el în oraș, unde să-mi încep oficial convalescența. Mă voi întoarce la Paris doar la pansat. Dar până atunci mai e. Îmi răspunde mama la mesaj. Nu am puterea să o sun. Mi-e foame, dar nu e încă ora de masă. Ar fi trebuit să-mi fi pus un sandvici în valiză. Deschid televizorul și caut ceva care să-mi ocupe mintea. Las pe un program cu muzică. O asistentă intră în cameră, se uită la mine cu o privire surprinsă, ca și cum nu aș fi avut ce căuta în patul ăla și pleacă.

Mă simt ca atunci când am născut. După operație, după ce o asistentă a luat copilul, l-a curățat și l-a învelit cu o păturică, pe mine m-au dus la reanimare. Pe pat am găsit un fel de pachet cadou cu niște reviste, un scutec de unică folosință și o mostră de cremă de dat la fund.

Am început să citesc revistele și să dau SMS-uri rudelor și colegilor: Am născut. Trei kile patru sute, 50 de centimetri. Mă plictiseam. Ai mei plecaseră să cumpere ce le trecusem eu pe listă, pentru copil. Mi-a fost frică să iau din timp, să nu care cumva să se întâmple ceva rău. În patul de lângă mine era o femeie care născuse gemeni. Bărbată-su nu se dezlipea de lângă ea. Avea câte o sacoșă în fiecare mână, din care scotea pulpe de pui și castraveciori murați. Mâncau împreună. Pe noptiera ei, printre farfurii de plastic și resturi de carne, trei frezii. Am terminat de citit revistele și le-am pus pe noptiera goală de lângă mine.

 

*

 

În spatele ușii se aud voci. Apoi, o bătaie scurtă și două femei își fac apariția. Una e tânără, cu părul lung și bogat, și cară după ea o geantă de voiaj. Cealaltă, vopsită blond, cu părul creț, rămâne în prag și face ochii roată, de jur împrejur, ca și cum ar trebui să dea o notă de la 1 la 10 locului. Ne salutăm și cea tânără îmi spune direct:

– Eu mă operez mâine. Fac o ablație.

Acum așteaptă să plusez, ca la un joc de poker.

– Am făcut o reconstrucție. Azi de dimineață.

Facem prezentările.

O cheamă Sara și are 35 de ani, trei copii și un nodul malign. Cea mică are nouă, băiatul, 19 și mai are o fată. Evelyne. Frumoasă, cu ochii negri și un păr care-i curge râuri, pe umeri. Nu știu câți ani are. Doar că suferă de anorexie.

– Lasă-te pe mine, te ajut eu!

Rafael, băiatul ei. A doua zi, la câteva ore după operație, o ridică pe maică-sa din pat, să o ducă la baie. Să tot fie vreo oră de când a sunat după o infirmieră, dar n-a venit nimeni. În toaletă, becul pâlpâie haotic, ba se stinge, ba se aprinde, așa că băiatul luminează colacul de la veceu cu lanterna de la telefonul mobil. O lasă pe maică-sa să-și facă nevoile și iese din baie, lăsând ușa întredeschisă.

– E frumos în România?

Mă uit la el. Din spate, pare bărbat. Dar fața lui păstrează încă o dulceață proprie copiilor. Ceva i se întunecă în privire atunci când o aude pe maică-sa strigându-l și involuntar strânge pumnii şi-şi mușcă buzele. Dacă ar fi fost cu câțiva ani mai mic, probabil că ar fi început să plângă.

Mă uit la ei doi. Așa cum se țin înlănțuiți, ea gemând de durere la fiecare pas, el lăsând-o să-l strivească sub greutatea corpului bolnav, par un grup statuar. Soțul a părăsit-o în urmă cu vreo patru ani. Cred că de acolo a pornit și cancerul, îmi zice. Noroc cu copiii, noroc că ăsta mare mă ajută. Mamele de băieți. O altă specie, cu altfel de iubire. Mă gândesc la tata. Cum n-a vrut el să o lase pe maică-sa în urmă și a luat-o să locuiască cu el! În prima seară când ajung la francez acasă, acolo, la masa din bucătărie, îl întreb:

– Și dacă în locul meu ar fi fost maică-ta, tot așa ai fi făcut? Ai fi lăsat-o singură?

La început tace, apoi își fixează privirea în ochii mei și răspunde sec:

– Atunci ar fi fost altceva.

Băieții și mamele lor! Iubirea pornește din corpul femeilor ăstora asemenea firelor de păianjen – lipicioasă, sufocantă, aproape toxică. Dacă tragi de firele astea ca să scapi, se desprind cu tot cu piele. Așa că băieții stau pe loc, nu se zbat, nu dau să plece. Poate doar atunci când altă femelă începe să-și țeasă pânza în jurul lor. Altfel, rămân acolo, captivi,