Sara se trântește în pat cu un icnet de durere. Rafael îi așază perna, o învelește și începe să-i povestească vrute și nevrute, umplând cu vorbe locul rămas gol din pieptul mamei. Mă prefac că mă uit la televizor, dar trag cu urechea la poveștile lor. Poate dacă aș fi avut și eu un băiat … știu sigur că l-ar fi chemat Tudor. Și mai știu că nu mi l-am dorit. Eu am vrut fată.

La clinica din Paris, becul din baie s-a ars. Am febră. Treizeci și nouă cu cinci. Răceala a revenit și a izbucnit în forță. Mi-e rău. Tremur toată și mi-e greață, iar singurătatea mă face să mă prăbușesc pe dinăuntru. Intru în panică. Infirmierele intră și ies, dar nu fac nimic. Una singură mi-a zâmbit și mi-a lăsat o cutiuță cu gem în plus, la micul dejun. Nu vine nimeni să-mi aducă de mâncare. Sara împarte cu mine o pungă cu struguri. Douăsprezece persoane. Le-am numărat. Atâtea au fost, într-o zi, la ea în vizită. Familie de evrei, mare și unită. În București a venit și la mine o prietenă. Păcat că implantul s-a stricat de la radioterapie. Mi-e dor de casă. De copil. De patul meu. De strugurii cu gust de struguri.

Vine doctorul și-mi dă un paracetamol. Și biletul de externare. Nu pare îngrijorat în ceea ce mă privește, ca și cum atâta timp cât el și-a făcut treaba bine, nimic rău nu poate să mi se întâmple. Îmi dă întâlnire peste o săptămână, să-mi scoată firele. Iau paracetamolul și sper să scadă febra. Îmi strâng lucrurile, îmi iau la revedere de la Sara și chem un taxi. La hotel, stau în pat și mă uit la o emisiune tâmpită cu niște cupluri lăsate singure pe o insulă, să se descurce. Am fost până în cartier, la niște cumpărături, cât să nu mai fiu nevoită să ies din casă în zilele următoare. Mănânc o salată și încerc să-mi găsesc o poziție cât de cât comodă. Am ieșit din spital cu un dren după mine pe care, atunci când am plecat pe stradă, la magazin, l-am băgat în buzunarul de la jachetă, să nu se vadă. Cartierul e mai degrabă urât, cu blocuri lipite unele de altele, și miroase a kebab.

Am camera la etajul șase, dar de la geam nu se văd decât niște acoperișuri pline de antene și curtea interioară tăiată pe mijloc de o alee de beton. Undeva, la etajul de deasupra, vecinii se ceartă. Se aude o voce de femeie care face scandal și, din când în când, un zgomot sec, ca și cum cineva ar lovi cu pumnul în perete. Afară a început să plouă. Septembrie. Parisul e umed și murdar. Așa-l văd din vârful patului. Pe insulă, unul dintre cupluri se plânge că vrea acasă. Treizeci și nouă cu cinci. Mi-e dor de mama.

Suntem în tren, unul lângă altul. Eu și francezul. A venit după mine, să mă ia acasă. De dimineață, am fost și mi-au scos drenul. Respirați adânc, a zis doctorul și, cu o mișcare sigură, a tras dintr-odată furtunul din piele. M-a durut, dar n-am zis nimic. În tren, m-am așezat la geam și acum trag linii cu degetul pe sticla ușor aburită.

Febra a trecut, dar mă simt stoarsă de putere, ca și cum sentimentul ăla de singurătate din ultimele zile și-a făcut culcuș în mine. Nu reușesc să mă prefac și nici nu am chef. Îi simt privirea pe obraz și rămân special cu capul întors spre geam. Trenul pornește și F. închide ochii. Cred că ațipește, pentru că aud cum respirația îi devine regulată. Nu pot să dorm. Mă doare toată carnea pe mine – sânul, spatele, subrațul, pielea acolo de unde mi-au scos ieri drenul, sinusurile înfundate de la răceală, mâna cu care a trebuit să-mi car singură valiza din taxi până-n camera de hotel, în prima zi când am ieșit din spital. O lacrimă se desprinde și curge spre bărbie și, cum stau așa, cu capul întors și mă uit pe geam, am senzația că ploaia de afară mi se reflectă pe față. Nu știu ce să fac cu tristețea asta, așa că, instinctiv, mă trag mai aproape de el și-mi pun capul pe umărul lui. În somn, mă ia în brațe și mă ține acolo. Își lipește buzele de fruntea mea.

– Nu mai ai temperatură, zice și adoarme la loc.

O oră mai târziu, acasă la el, mă bag în pat, iau un paracetamol și încerc să ațipesc. Mă întorc cu greu de pe o parte pe alta, locul operației doare al naibii, iar plânsul ăsta care nu se oprește îmi umple nasul de muci. Abia respir. Mă gândesc ce m-a supărat atât de rău. F. intră în cameră, îl simt cum îmi dă târcoale, dar nu îndrăznește să pornească o discuție. Nu știu dacă este din instinct sau din experiență, dar a învățat că pe femei e bine să le lași în pace când sunt triste, să le dai un pic de timp și de spațiu să-și revină, că altfel riști să nu mai ieși teafăr din gura lor. Gândul ăsta mă face să zâmbesc. Mă vede și prinde curaj:

– Ça va?

Altădată aș fi strâns buzele, m-aș fi încruntat și aș fi găsit o frază din aia sarcastică menită să facă rău. Să-i facă rău. Acum însă simt că tot ce-mi doresc este să-mi fie mie bine, nu să am dreptate. Am oprit orice competiție din viața mea. Unde naiba tot vreau să ajung?

– Știi, cred că te-am idealizat prea tare, îi spun. În mintea mea, te-am pus undeva pe un soclu, și acum tocmai te-am dat jos și nu știu ce să fac cu tine.

Plâng și aș vrea să mă ia în brațe. Mi-aduc aminte că bărbații sunt incapabili să