era aşadar vigilent în relaţiile cu intelectualii, mai ales cu cei din generaţia tânără, care dădeau dovadă de o gândire deconcertant de independentă. În 1958 şi 1959 i-a atacat violent pe intelectualii de toate vârstele care nu trecuseră testul dur al loialităţii şi supunerii. Micile grupuri de discuţii care funcţionau în afara reţelei culturale aprobate, precum cel condus de filosoful Constantin Noica, dedicat gândirii religioase răsăritene, au fost desfiinţate, iar membrii lor au fost închişi. Pentru alte fapte de nonconformism suspectat, mii de scriitori, profesori şi studenţi au fost arestaţi sau disciplinaţi în alte feluri.

Pentru a crea o nouă clasă intelectuală, capabilă să constituie autoritatea tehnologică, managerială şi, nu mai puţin important, ideologică în România socialistă, partidul a alocat resurse substanţiale educaţiei la fiecare nivel. În felul acesta imita Uniunea Sovietică, opţiune ce necesita abandonarea sistemului românesc tradiţional de învăţământ care luase fiinţă cu un secol în urmă. Începând din 1948, legislaţia instituia o reţea extrem de centralizată de instituţii, de la şcoala primară până la universitate, dedicată îndeplinirii obiectivelor fundamentale stabilite de Partidul Comunist, accelerarea modernizării economice şi crearea „omului nou” al epocii socialiste.

Prin intermediul aparatului de stat, partidul a preluat controlul deplin asupra educaţiei şi pregătirii populaţiei şi a desfăşurat un efort de proporţii cu adevărat colosale. După 1948, toate formele de educaţie privată au fost eliminate, iar statul a devenit singurul susţinător financiar al sistemului de învăţământ. Bugetul său anual a crescut treptat pentru a susţine un program ambiţios ce îşi propunea să asigure tuturor studii primare, punând astfel capăt analfabetismului şi contribuind la creşterea numărului de muncitori calificaţi ; s-au creat numeroase şcoli medii specializate şi s-a extins învăţământul superior ; iar personalul didactic a crescut la toate nivelurile. Sprijinul partidului pentru educaţie nu era câtuşi de puţin limitat la instituţiile tradiţionale. Acesta a creat aşa-numitele şcoli de partid, care pregăteau cadre pentru partid şi guvern, şi universităţi populare, de obicei în cadrul marilor întreprinderi industriale, care ofereau cursuri de tehnologie menite să crească productivitatea muncii, şi a introdus cursuri serale pentru adulţi în oraşele şi satele din întreaga ţară.

Scopul acestui efort extraordinar nu era doar diseminarea cunoştinţelor utile. El era şi ideologic, partidul continuându-şi misiunea de îndoctrinare la toate nivelurile – în şcoli şi universităţi, institute de cercetare, fabrici, gospodării colective şi birouri guvernamentale şi de partid. Copiii şi tinerii beneficiau de o atenţie deosebită, deoarece erau principala speranţă a partidului de creare a omului nou şi a noii mentalităţi privind România socialistă. Urmărind acest scop, liderii partidului ţineau seama de originile de clasă. În vederea creării unei noi elite intelectuale, admiterea în universităţi şi şcoli profesionale se făcea cu mare atenţie, acordându-se întâietate celor din clasa muncitoare şi din familiile sărace de ţărani, cei cu origini „burgheze” sau din alte categorii indezirabile fiind acceptaţi într-un număr limitat sau pur şi simplu respinşi. De asemenea, partidul i-a integrat pe tinerii de toate vârstele în organizaţii de masă precum Organizaţia Pionierilor sau Uniunea Tineretului Muncitoresc (mai târziu, Comunist) şi în asociaţii studenţeşti, menite să atragă sprijin pentru proiectul de modernizare a partidului.

Elita partidului nu şi-a ascuns preocuparea pentru ideologie şi mentalităţi şi şi-a impus monopolul asupra studiului şi interpretării istoriei române. Implicarea elitei în profesia istorică nu a slăbit nicicând, însă responsabilităţile pe care le-a atribuit istoriei au evoluat treptat, după cum dictau schimbările politicii interne şi curentele politice nestatornice din cadrul blocului sovietic.

La început, partidul a limitat practica istoriei la modelul sovietic. Astfel, istoricii trebuiau să demonstreze corectitudinea interpretării marxist-leniniste (şi, o vreme, staliniste) a evoluţiei istorice şi, astfel, să se concentreze asupra forţelor economice şi a luptei de clasă. În primă instanţă, elita partidului înţelegea istoria ca o reflectare a intereselor prezentului şi, deloc surprinzător, insista ca trecutul românilor, din epoca daco-romană şi până după al Doilea Război Mondial, să fie reconfigurat. Printre principalele schimbări introduse se numărau noi interpretări ale rolului slavilor în evoluţia etnică şi culturală a românilor şi revizuiri în descrierea relaţiei principatelor şi a monarhiei româneşti cu Rusia ţaristă şi Uniunea Sovietică. O minimalizare a asocierii românilor cu Occidentul era o consecinţă inevitabilă a noii viziuni asupra lumii. În orice caz, elita de partid a descurajat în această fază dezbaterile deschise, publice privind aspectele fundamentale ale evoluţiei istorice sau chiar aspectele legate de ceea ce se întâmplase cu adevărat într-un anumit moment ; nu putea exista decât un singur adevăr istoric, chiar dacă era modificat în permanenţă în funcţie de nevoile de moment ale partidului. Versiunea partidului asupra adevărului istoric a fost reprezentată, cel puţin o vreme, de remodelarea identităţii române realizată de Mihail Roller (1908-1958) şi asociaţii săi în singurul manual oficial permis, Istoria RPR, publicat în cinci ediţii între 1947 şi 1956. Această remodelare corespundea de minune climatului de opinie din perioada stalinistă şi a produs o reinterpretare a istoriei române în acord cu subordonarea de la acea vreme a Partidului Comunist Român faţă de Moscova.

Partidul nu era dispus să lase crearea „noii istorii” la voia întâmplării. Dornic să modeleze profesia de istoric pentru a-i sluji interesele, el i-a monitorizat îndeaproape pe istorici, o categorie de intelectuali extrem de suspectă. A făcut acest lucru punându-i sub supravegherea unor centre recent reorganizate, precum Institutele de Istorie ale Academiei Române de la Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi. Aici, istoricii alcătuiau echipe şi cercetau subiecte relevante pentru programul partidului. Planificarea şi desfăşurarea proiectelor semănau izbitor cu planurile cincinale din industrie şi agricultură. Istoricii din vechea generaţie şi numeroşi colegi mai tineri care nu se puteau adapta la noile metode de cercetare şi considerau noile criterii ale adevărului istoric absolut respingătoare erau marginalizaţi.

Cu toate acestea, în câţiva ani, până în 1955, în studiul istoriei se întrevedea o nouă atmosferă. Reevaluarea moştenirii lui Stalin în Uniunea Sovietică după 1953 şi uşoara distanţare a elitei partidului românesc faţă de mentorii sovietici necesitau noi