surse de legitimitate pentru Gheorghiu-Dej şi susţinătorii săi. Aceştia erau conştienţi de lipsa lor de legitimitate, fiindcă ajunseseră la putere nu prin mijloace revoluţionare proprii, ci impuşi de o putere străină. Acum descopereau cum putea fi folosit patriotismul, sau sentimentul naţional, pentru a înlătura suspiciunea şi teama care îi separau de populaţie şi pentru a câştiga astfel o oarecare popularitate autentică. Liderii comunişti le-au atribuit istoricilor misiunea de a restaura moştenirea naţională, de a arăta cum se încadra regimul lui Gheorghiu-Dej în parcursul general al istoriei române şi de a sublinia faptul că acesta era în esenţă încununarea naturală a eforturilor anterioare ale „forţelor progresiste” de a promova o adevărată democraţie populară şi de a garanta justiţia socială.

Lupta decisivă pentru istoria naţională a fost purtată între 1955 şi 1958 de ideologii comunişti conduşi de Mihail Roller şi Leonte Răutu (1910-1993), care conducea de mai mulţi ani Secţia de Propagandă şi Agitaţie din cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist, pe de o parte, şi de istoricii conduşi de Andrei Oţetea, noul director al Institutului de Istorie de la Bucureşti, pe de alta. Adepţii lui Roller vedeau în continuare cursul istoriei româneşti din perspectiva manualelor din 1947, în vreme ce profesioniştii doreau să revină la abordarea mai echilibrată a istoriografiei interbelice. Conflictul a devenit o confruntare între susţinătorii internaţionalismului proletar, cu poziţia lor prosovietică în privinţa evenimentelor-cheie din trecutul României, şi cei care aderau la tradiţia naţională. Referitor la natura participării României la Primul Război Mondial, de pildă, rolleriştii, cum au ajuns să fie cunoscuţi, susţineau că liderii români fuseseră motivaţi de ambiţiile „imperialiste” de a acapara teritorii (se gândeau mereu la Basarabia ţaristă şi sovietică), în vreme ce profesioniştii insistau că acţiunile României se datorau faptului că principalul scop al acestora fusese eliberarea românilor de sub stăpânire străină prin integrarea lor în România Mare.

Cursul evenimentelor politice favoriza poziţia profesioniştilor. La sfârşitul anilor 1950, faptul că elita de partid continua să-şi slăbească legăturile cu Uniunea Sovietică, bazându-se tot mai mult pe sprijinul patriotic al populaţiei, a permis curentului naţional din istoriografie să continue. Public, poziţia elitei era adesea ambiguă. Însă până în 1958, când a murit Roller, situaţia s-a modificat în favoarea profesioniştilor, deşi conservatori precum Răutu au reuşit totuşi să organizeze în acel an o campanie de intimidare împotriva oamenilor de ştiinţă. Aceasta a fost însă de scurtă durată. Sărbătorirea centenarului unirii principatelor române de către studenţi şi populaţie în 1959 şi apariţia primului volum din noua Istorie a României la sfârşitul anilor 1960 au constituit momente importante pentru renaşterea spiritului naţional, care a însoţit construirea socialismului până la sfârşit, în 1989.

Elita de partid a tratat literatura la fel ca istoria (şi industria sau agricultura). Astfel, şi-a propus să restructureze disciplina, să colectivizeze muncitorii şi să impună noi obiective şi noi metode de a le îndeplini. De la bun început, elita de partid a afirmat cât se poate de limpede că principalul scop al literaturii era să contribuie la crearea noii societăţi şi a omului nou. Comuniştii le-au transmis prozatorilor, poeţilor şi criticilor literari că trebuiau să slujească nevoile societăţii contemporane, fiind angajaţi şi plasându-se în avangarda proiectului de modernizare.

Se aştepta aşadar ca scriitorii să producă opere de o anumită factură. Mesajul politic şi social pe care îl conţineau aceste opere trebuia să fie clar, să explice şi să justifice programul partidului, iar personajele pozitive şi negative, binele şi răul, trebuiau să fie clar delimitate. În aceste condiţii, o bună parte din proza şi poezia de la începutul anilor 1950 a urmat formulele aprobate. Un exemplu grăitor de literatură în serviciul programului de partid este poezia lui Alexandru Toma (1875-1954), versificator modest care era totuşi elogiat drept poetul naţional al vremii pentru opere despre Revoluţia Rusă şi mişcarea comunistă. În toate demersurile creative din această perioadă, literatura Uniunii Sovietice era privită ca sursa adecvată de inspiraţie. Revistele literare elogiau realizările scriitorilor sovietici, în vreme ce curentele noi din literatura occidentală erau trecute aproape în totalitate cu vederea.

Numeroşi scriitori din vechea generaţie nu s-au putut integra în noua ordine şi au fost reduşi la tăcere. Lucian Blaga a fost unul dintre ei. Filosofia lui şi poezia spiritului, a satului şi a tradiţiilor sale, a uimirii în faţa inconstanţei lui Dumnezeu nu erau în acord cu proiectul de modernizare a partidului, astfel încât, până la moarte, Blaga a scris numai pentru sertar. Unii scriitori au fost persecutaţi şi închişi. Alţii au continuat să scrie, dar au acceptat compromisurile impuse de partid. Mihail Sadoveanu (1880-1961), povestitorul desăvârşit din literatura română modernă, ale cărui romane şi nuvele alcătuiau o vastă panoramă a societăţii rurale româneşti, şi-a oferit serviciile elitei de partid. Iar aceasta, conştientă de lipsa ei de popularitate, l-a primit cu braţele deschise, aşteptându-se să atragă astfel simpatia populaţiei. Sadoveanu a produs cu supunere un roman scris potrivit specificaţiilor realist-socialiste, Mitrea Cocor (1949), permiţându-i-se în schimb să publice un alt roman, mai apropiat de stilul propriu, Nicoară Potcoavă (1952). Pe durata vieţii, el a primit tot felul de înalte distincţii culturale şi civice. Alţi autori au fost reabilitaţi odată ce partidul şi-a dat seama că nu avea nimic de câştigat de pe urma neglijării marilor scriitori. Tudor Arghezi este un exemplu de primă mărime. Condamnat în 1948 în cotidianul partidului, Scânteia, drept un poet care „se afundase în noroiul decadenţei burgheze”, el a putut să publice din nou în 1955. Primul său volum se intitula 1907, anul marii răscoale ţărăneşti, iar mai târziu a primit numeroase distincţii, deşi operele sale voluminoase nu făceau prea multe concesii noii ordini. Până şi morţii puteau fi conformaţi. Eminescu şi Caragiale, printre alţii, au fost reinterpretaţi în lumina adevărurilor predominante.

În ciuda presiunilor enorme de adaptare la preferinţele literare ale partidului, câţiva romancieri şi poeţi au testat rigiditatea principiilor realist-socialiste şi au produs opere de primă mână. În proză se evidenţiază Cronică de