Cărți «Scurtă istorie a României citește romane de dragoste PDf 📖». Rezumatul cărții:
Luptei pentru sufletul literaturii li s-au alăturat, spre sfârşitul anilor 1950, inginerii culturali de partid, pe de o parte, şi, pe de altă parte, un număr de scriitori şi editori de reviste literare care au ales, cu un oarecare risc, să conteste ortodoxia predominantă. La primul congres al Uniunii Scriitorilor, care a avut loc la Bucureşti în 1956, aceştia au respins criteriile ideologice şi sociale ca unici indicatori ai creativităţii de valoare. Un grup de scriitori de la Steaua, revistă literară lunară din Cluj-Napoca, i-au criticat la rândul lor pe scriitorii „pseudoliterari” care promovau „dogmatismul” ca bază a artei adevărate. Până şi câţiva scriitori favorizaţi de regim, printre care Titus Popovici, autorul romanului Setea (1958), care zugrăvea universul rural aflat în tranziţie după 1944, au cerut o „descentralizare”, adică o diminuare a controlului partidului asupra vieţii literare. Editorii Gazetei Literare, revista săptămânală a Uniunii Scriitorilor, înfiinţată în 1954 cu scopul de a le oferi scriitorilor îndrumări marxist-leniniste, întorseseră armele şi declaraseră estetica singurul criteriu de evaluare a unei opere literare.
Partidul a răspuns la critici înăsprind procedurile de publicare a cărţilor şi articolelor şi înlăturându-i sau disciplinându-i pe editorii şi scriitorii care sfidau deschis directivele partidului. La Steaua, A.E. Baconsky a fost demis din funcţia de redactor-şef, deoarece persista în „greşeala” de a cere autonomie artistică pentru scriitor, adică dreptul de a crea în acord cu propriul simţ estetic. La Bucureşti, revista lunară Viaţa Românească, condusă de un nou editor care împărtăşea viziunea partidului asupra literaturii, milita împotriva scriitorilor care reprezentau „modernismul” în poezie, cum era cazul lui Baconsky, sau nu voiau să renunţe la ideile lor interbelice despre natura artei, precum criticul literar şi romancierul George Călinescu şi criticul literar Tudor Vianu. Printre cei care au fost arestaţi s-au numărat poetul Ştefan Augustin Doinaş şi romanciera Henriette Yvonne Stahl. Deosebit de jignitor în ochii supervizorilor literari ai partidului era faptul că scriitorii ignorau monopolul partidului în chestiunile culturale prin organizarea propriilor grupuri „secrete” de discuţie. Deşi această implicare brutală în viaţa literară s-a extins până în 1959, numărul atacurilor asupra scriitorilor şi editorilor nonconformişti a scăzut. În timp ce elita de partid continua reevaluarea moştenirii naţionale, se instaura un fel de acalmie culturală, însoţită de reabilitarea mai multor scriitori, printre care şi Lucian Blaga.
Un alt domeniu al confruntării intelectuale şi spirituale dintre tradiţie şi modernizarea comunistă, pe lângă istorie şi literatură, era religia. În elaborarea politicii faţă de diversele confesiuni din România, elita de partid a aderat în principiu la doctrinele ateiste propuse de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. În primii ani de după preluarea puterii, elita a conceput politici menite să elimine din societate influenţa religiei organizate şi să transforme România într-un stat pur laic. Promovarea ateismului făcea parte din numeroase iniţiative de partid, în special din educaţie şi din viaţa culturală. Elita era ostilă religiei, din simplul motiv că o considera un rival ideologic cu rădăcini adânci în ansamblul populaţiei, mai ales în mediul rural. Prin urmare, religia constituia un obstacol major în calea proiectului lor de modernizare. Conflictul care s-a declanşat între partid şi Bisericile creştine a testat abilitatea elitei de a pune bazele spirituale ale noii sale societăţi.
Cadrul legal în care era permisă funcţionarea celor câtorva confesiuni în noua ordine era stabilit în Constituţia din aprilie 1948, care garanta libertatea de conştiinţă pentru toţi cetăţenii şi le îngăduia tuturor grupurilor religioase să se organizeze şi să funcţioneze liber. Însă aceste promisiuni nu reprezentau o libertate deplină a religiei. Întrucât chestiunea era considerată de interes public, garanţiile primite de biserici erau valabile doar dacă acestea îşi desfăşurau activitatea în conformitate cu cerinţele ordinii şi convenţiilor legale predominante, stipulări care erau supuse interpretărilor schimbătoare ale oficialilor partidului. Legea cultelor religioase din 4 august 1948 trasa condiţiile în care puteau funcţiona bisericile. În practică, această lege şi altele care au urmat au limitat drastic libertăţile descrise în constituţie şi au pus Bisericile sub supravegherea Ministerului Religiilor şi, mai târziu, a Departamentului Cultelor, care răspundea direct în faţa Comitetului Central al Partidului Comunist. În 5 martie 1958, Consiliul de Miniştri a extins controlul Departamentului Cultelor asupra bisericilor, recunoscându-i dreptul de a le aproba organizaţiile auxiliare şi personalul. De la bun început, departamentul a intervenit în mod regulat în toate treburile bisericilor, cu excepţia doctrinei şi a ritualului. Cum avertismentele erau adesea însoţite de note similare din partea Securităţii, departamentul era de fapt un organ de represiune al statului. Astfel, partidul a folosit departamentul ca să se asigure că clerul şi credincioşii contribuiau pe deplin la proiectul de modernizare sau că, cel puţin, nu îi obstrucţionau progresul.
Într-un fel, e posibil ca legile şi normele care guvernau relaţiile dintre Biserică şi stat să fi produs o separare a celor două prin impunerea autonomiei comunităţilor religioase faţă de stat şi a statului faţă de comunităţile religioase. Însă, în realitate, nu a existat o separare a Bisericii de stat în sensul obişnuit al termenului. Statul, adică partidul, nu a încetat niciodată să trateze Biserica Ortodoxă Română şi celelalte 13 culte recunoscute
