– N-ar fi trebuit să te las singură! Dar nu știu cum aș fi putut să fac altfel!

Eu știu, îmi vine să-i spun. Eu știu – ar fi trebuit să iei trenul, să vii la spital, chiar și o oră, cât să pot să te ating și să-ți cer să-mi cumperi o pungă de struguri. Și apoi, probabil că ar fi trebuit cumva să te întorci la gară, noaptea, poate cu un taxi și de acolo să iei trenul înapoi, sperând să găsești tren și să ajungi la timp ca să te duci direct la serviciu. Îmi dau singură seama că asta n-ar fi fost o soluție, ci o adevărată aventură. V-ați gândit că poate nu toată lumea e la fel de pasională ca dumneavoastră? Psihologul. Așa m-a întrebat. Nici măcar o aventură. Ar fi fost o adevărată nebunie. Doar că eu aș fi făcut-o. Îmi ridic capul de pe umărul lui și las în urmă o bucată umedă de tricou. Îmi trece un deget pe sub ochi, ștergând urma unei lacrimi.

– Ça va?

Dau din cap că da. La urma urmei, face și el ce poate și cât poate. Poate ar fi trebuit să-i spun să vină. Să-l chem direct. Să-i cer să-mi cumpere struguri. Îi trec o mână prin păr și-mi lipesc buzele de fruntea lui.

– Din seara asta o să-mi reiau pastilele alea pentru terapia hormonală. Le-am întrerupt înainte de operație că cică interferau cu anestezia. Fără ele, devin depresivă.

Nu mă crede. Dar alege să nu spună nimic. Uneori e mai bine așa.

Un pic mai încolo, la culcare, fiecare pe partea lui de pat, cu o carte-n mână. Mă uit la noi din exterior și văd un cuplu cu ceva rutină căzută pe el. Totuși, nu suficientă cât să ne țintuiască în indiferență. Imperceptibil, cu fiecare pagină pe care o dăm, distanta dintre noi se micșorează. Ba un picior trecut peste piciorul lui, ba o mână lăsată, ca din întâmplare, peste a mea. Îi simt privirea cum alunecă de pe carte pe obrazul meu și, de acolo, se prelinge în jos, spre gât, și se lovește, aproape cu zgomot, de pansamentul de pe sân. Dau pagina. Ultima. Termin cartea. O poveste despre boală. O poveste tristă. Protagonistul moare. Mă întorc spre el, îi culeg privirea de acolo de unde căzuse și pun și celălalt picior peste el, strivind picul de rutină dintre noi, ca atunci când calci pe o iarbă abia răsărită – aproape cu bucurie că viața merge înainte!

*

A trecut o săptămână de la operație. Mai am încă două, cel puțin, înainte să mă pot întoarce la mine acasă. Dar mai ales acasă la copil. Dimineața, rămân în pat uneori și până la prânz, liniștită că, măcar o dată, timpul e de partea mea. Nu e nevoie să umplu fiecare oră ca să-l dilat, de data asta simt că e suficient. Ba chiar pot să-l și pierd, alegând să nu fac nimic. Mă joc de-a locuitul în Franța. În camera lui, lucrurile mele sunt peste tot: prin dulap, pe scaun, pe raf tul din bibliotecă, pe noptieră, în pat.

– Îmi place când vii și începi să te instalezi!

Când eram mică, mergeam cu ai mei la munte, undeva pe lângă Sinaia. La Cumpătu. Era un fel de cartier de vile construite în jurul unei cantine, la marginea pădurii. Pe vremea aia, plecatul în vacanță implica un soi de mutare. Trebuia să fii prevăzător, fiindcă nu orice lucru uitat putea fi înlocuit. N-aveai de unde cumpăra. Așa că puneam în mașină haine, jucării, caietele de terne, reșoul, fierbătorul, punga cu cafea, zahărul, lada frigorifică, un salam de vară uscat, un kil de ceapă, unul de roșii, foehnul, iar dacă era iarnă, aveam grijă să luăm pungi de-alea de un leu, pe care mi le puneam în ghete, să nu intre apă. Când ajungeam la vilă, mama rămânea în cadrul ușii, arunca o privire în jur, trăgea aer în piept și începea să aranjeze camera ca și cum șederea urma să fie definitivă. Noi, femeile, avem nevoie să facem din spatii cuiburi. Să punem stăpânire pe un loc și să devină al nostru. Ca și bărbații. Ca și copiii. Ai noștri, doar ai noștri.

Afară, toamna începe să dea semne de nerăbdare. Aici, în orașul ăsta cu catedrală, copacii se dezbracă deja de frunze și cerul e tot mai jos și mai posomorât pe zi ce trece. Într-o duminică, ieșim în oraș. Prima dată după operație. Mă simt ușor amețită și lumina zilei mă face să strâng ochii când merg pe stradă de parcă n-aș vrea să văd.

– Hai să-ți cumpăr un sutien, îmi zice și propunerea lui mă înduioșează.

Intrăm într-un magazin de lenjerie și-mi aleg ceva comod, care să nu mă strângă sau să apese pe tăietură. Și care să nu lase la vedere pielea de dedesubt, acolo unde, în loc de mamelon și areolă, acum e doar un fel de petec făcut dintr-o bucată de mușchi luată din spate.

– O să rămâneți cu o cicatrice!

Mă uit la doctor și ridic din umeri. Nu-mi pasă. E doar o tăietură în plus. Aș putea să-mi fac un tatuaj acolo, să o acopăr cu un desen. Când m-am îmbolnăvit, era primăvară și-n parcuri înfloreau magnoliile. Atunci m-am gândit că aș vrea o creangă din aia, cu flori, să rămână așa, roz și plină de viață, la mine pe piele. Ca un semn căpătat într-o luptă cu care să te poți lăuda pe urmă. Dar n-am făcut-o. N-am niciun motiv de laudă. Am doar un sân diform, fără sfârc, ca un chip de pe care cineva a șters ochii, nasul și gura și l-a lăsat rotund și gol și cumva inutil.

*

E dimineață și încă devreme. Azi-noapte a plouat, iar soarele de