ştiţi deja. Care să nu vă facă să vedeţi mai departe sau diferit. Vreţi o poveste plată. Imobilă. Vreţi factualitate seacă, neproductivă.

— Aaa…

— Vreţi o poveste fără animale.

— Da!

— Fără tigri şi urangutani.

— Corect.

— Fără hiene sau zebre.

— Fără.

— Fără suricate şi manguste.

— Nu le vrem.

— Fără girafe sau hipopotami.

— O să ne astupăm urechile!

— Deci am dreptate. Vreţi o poveste fără animale.

— Vrem o poveste fără animale care să ne explice scufundarea vasului Tsimtsum.

— Un moment, vă rog.

— Bineînţeles. Cred că suntem pe drumul cel bun. Să sperăm că începe să vorbească raţional.

(pauză lungă)

— Iată o altă poveste.

— Bine.

— Vasul s-a scufundat. A făcut un zgomot ca un râgâit metalic monstruos. Apa a bolborosit şi vasul a dispărut. M-am trezit călcând apa în Pacific. Am înotat până la barcă. A fost cel mai greu moment din viaţa mea. Păream că stau pe loc. Înghiţeam apă. Mi-era foarte frig. Îmi pierdeam puterile. N-aş fi reuşit, dacă bucătarul nu mi-ar fi aruncat un colac şi nu m-ar fi scos din apă. M-am urcat la bord şi m-am prăbuşit.

Au supravieţuit patru dintre noi. Mama s-a ţinut de un mănunchi de banane şi a ajuns la barcă. Bucătarul era deja acolo, ca şi marinarul.

A mâncat muşte. Vorbesc de bucătar. Eram în barcă doar de o zi. Aveam rezerve pentru mai multe săptămâni; aveam instrumente de pescuit şi vase de apă; nu aveam niciun motiv să ne îndoim că vom fi salvaţi în curând. Cu toate acestea, îşi rotea braţele şi prindea muşte, pe care le mânca lacom. Imediat era terorizat de foame. Spunea că suntem idioţi şi nebuni că nu făceam ca el. Eram ofensaţi şi dezgustaţi, dar n-o arătam. Eram foarte politicoşi. El era străin. Mama a zâmbit şi a dat din cap, ridicând mâna în semn de refuz. Era un om dezgustător. Gura lui era ca o pubelă. A mâncat şi şobolanul. L-a tăiat şi l-a uscat la soare. O să fiu sincer, am luat şi eu o bucăţică, foarte mică, fără să ştie mama. Mi-era foarte foame. Era o brută, bucătarul, nervos şi ipocrit.

Marinarul era tânăr. De fapt, era mai în vârstă decât mine, probabil avea vreo douăzeci de ani, dar şi-a rupt piciorul sărind de pe navă şi suferinţa îl făcea să se comporte ca un copil. Era frumos. Nu avea păr pe faţă şi avea un ten deschis la culoare, strălucitor. Trăsăturile lui – faţa lată, nasul plat, ochii înguşti – arătau foarte elegant. Arăta ca un împărat chinez, pentru mine. Suferea îngrozitor. Nu vorbea engleza, niciun cuvânt, nici măcar da sau nu, bună ziua şi mulţumesc. Vorbea doar chinezeşte. Nu înţelegeam nimic din ce spunea. Probabil se simţea foarte singur. Când plângea, mama îi lua capul în poală, iar eu îl ţineam de mână. Era foarte, foarte trist. Suferea, iar noi nu puteam să facem nimic pentru a-l ajuta.

Piciorul drept era rupt la coapsă. I se vedea osul prin piele. Ţipa de durere. Îi aşezam piciorul cum puteam mai bine şi aveam grijă să mănânce şi să bea. Dar piciorul i s-a infectat. Deşi îi drenam puroiul în fiecare zi, situaţia lui s-a înrăutăţit. Piciorul i s-a înnegrit şi i s-a umflat.

A fost ideea bucătarului. Era o brută. Ne domina. A început să spună că infecţia se va întinde şi nu va supravieţui decât dacă îi vom amputa piciorul. Din cauză că piciorul era rupt la coapsă, era nevoie doar să tăiem carnea. Încă îi aud şoapta drăcească. El avea să facă operaţia care avea să-i salveze viaţa, dar noi trebuia să-l ţinem. Surpriza avea să fie anestezia. Ne-am aruncat asupra lui. Mama şi cu mine l-am ţinut de mâini, în timp ce bucătarul s-a aşezat pe piciorul lui stâng. Marinarul s-a zbătut şi a ţipat. Pieptul i se mişca spasmodic. Bucătarul a tăiat. Piciorul a căzut. Imediat, Mama şi cu mine i-am dat drumul şi ne-am dat la o parte. Am crezut că, dacă n-o să-l mai ţinem, n-o să se mai zbată. Am crezut că se va calma. N-a fost aşa. S-a ridicat deodată. Ţipetele erau din ce în ce mai puternice. Ţipa şi se uita fix, transfigurat. Era sânge peste tot. Mai rău, era contrastul între activitatea frenetică a bietului marinar şi imobilitatea piciorului care zăcea pe fundul bărcii. A continuat să se uite la membru, ca şi cum l-ar fi implorat să se întoarcă. În cele din urmă, s-a prăbuşit din nou. Bucătarul a acoperit ciotul cu o bucată de piele. A legat ciotul într-o bucată de material şi l-a legat cu sfoară ca să oprească sângerarea. L-a aşezat cât mai confortabil pe salteaua din veste de salvare şi a avut grijă să-i fie cald. Credeam că e inutil. Nu credeam că un om putea supravieţui unei asemenea dureri, ca să nu mai vorbim de măcelărire. Toată noaptea a gemut şi a respirat greu. Delira. M-am aşteptat să moară peste noapte.

S-a agăţat de viaţă. Era în viaţă în zori. Îşi pierdea cunoştinţa din când în când. Mama i-a dat apă. Am văzut piciorul amputat. Mi s-a oprit respiraţia. În toată agitaţia, fusese uitat undeva, în întuneric. Arăta mai subţire. Am luat o vestă şi am folosit-o ca pe o mănuşă ca să iau piciorul.

— Ce faci? a întrebat bucătarul.

— Vreau să-l arunc peste bord, am replicat.

— Nu fi idiot. Îl vom folosi ca pe o momeală. Asta era şi ideea.

A părut să-şi regrete cuvintele chiar pe când le rostea, pentru că vocea i-a devenit mai slabă. S-a întors.

— Asta era şi ideea? a întrebat Mama. Ce vrei să spui?

Se făcea că era ocupat.

Mama a ridicat vocea.

— Ne spui că i-am tăiat piciorul doar ca să facem momeală din el?

N-a spus nimic.

— Răspunde-mi! a strigat Mama.

Ca un animal încolţit, a ridicat ochii şi s-a uitat la ea.

— Ni se termină proviziile, a mârâit. Avem nevoie de mai multă mâncare sau murim.

Mama i-a întors privirea.

— Nu-i adevărat! Avem destulă mâncare şi apă. Avem pachete de biscuiţi care să ne ţină până la salvare.

A luat containerul de plastic în care ţineam rezervele de biscuiţi. Era prea