— Ce? Unde sunt biscuiţii? Containerul era plin aseară.

Bucătarul şi-a ferit privirea. Şi eu.

— Monstrule! a ţipat Mama. Motivul pentru care rămânem fără hrană e că te ghiftui.

— A mâncat şi el, a spus arătând spre mine.

Ochii Mamei s-au întors spre mine. Mi-a stat inima.

— E adevărat, Piscine?

— Era noapte, Mamă. Eram pe jumătate adormit şi mi-era foame. Mi-a dat un biscuit. L-am mâncat fără să mă gândesc…

— Doar unul, nu-i aşa? a rânjit bucătarul.

De data aceasta, a fost rândul Mamei să se uite în altă parte. Fără să spună nimic, s-a întors şi s-a dus să-l îngrijească pe marinar.

Aş fi vrut să se înfurie, să mă pedepsească. Nu să fie liniştită. M-am dus să aranjez nişte veste ca să pot să fiu lângă ea. Am şoptit:

— Iartă-mă, Mamă, îmi pare rău.

Ochii îmi străluceau de lacrimi. Când i-am ridicat, am văzut că şi ea plângea. Dar nu s-a uitat la mine. Ochii ei se uitau la o amintire.

— Suntem complet singuri, Piscine, singuri, a spus ea pe un ton care mi-a spulberat orice speranţă.

Nu m-am simţit niciodată atât de singur în toată viaţa mea. Eram în barcă de aproape două săptămâni şi deja începea să se simtă. Era din ce în ce mai greu de crezut că Tata şi Ravi supravieţuiseră.

Când ne-am întors, bucătarul ţinea piciorul de gleznă deasupra apei. Mama i-a acoperit ochii marinarului.

A murit încet, viaţa i s-a scurs ca lichidul din picior. Bucătarul l-a tăiat imediat. Piciorul nu era o momeală prea bună. Carnea nu se ţinea în cârligul undiţei. Pur şi simplu se dizolva în apă. Monstrul profita de orice. A tăiat totul, inclusiv pielea marinarului şi intestinele. Şi organele genitale. Când a terminat cu torsul, a trecut la braţe, la picioare şi la umeri. Mama şi cu mine ne-am zvârcolit de groază. Mama a ţipat la el:

— Cum poţi face asta, monstrule? Unde îţi e umanitatea? Nu mai nicio ruşine? Ce ţi-a făcut bietul om? Monstrule! Monstrule!

Bucătarul i-a răspuns vulgar.

— Cel puţin acoperă-i faţa, pentru numele lui Dumnezeu! a strigat Mama.

Gestul era insuportabil – să vezi acea faţă frumoasă, atât de nobilă şi senină, legată de o asemenea crimă. Bucătarul s-a apucat de capul marinarului şi l-a scalpat în faţa noastră. Am vomitat amândoi.

Când a terminat, a aruncat carcasa măcelărită peste bord. La puţin timp după, erau organe şi piele întinse la uscat la soare peste tot. Mirosul era de nesuportat.

Următoarea dată când bucătarul s-a apropiat, Mama l-a pălmuit cu zgomot. Gestul era foarte şocant, având în vedere că venea de la mama. Şi era eroic. Era un act de ultragiu şi durere şi curaj şi milă. Era făcut în memoria bietului marinar. Trebuia să-i salveze demnitatea.

Am fost uimit. La fel şi bucătarul. A rămas nemişcat, fără un cuvânt, pe când Mama se uita în ochii lui. Am observat că nu s-a uitat în ochii ei.

Ne-am retras în spaţiul nostru. Am rămas alături de ea. Eram cuprins de un amestec de admiraţie şi teamă abjectă.

Mama nu l-a scăpat din ochi. A doua zi, l-a văzut făcând-o. A încercat să fie discret, dar l-a văzut ducându-şi mâna la gură. A strigat:

— Te-am văzut! Ai mâncat o bucată! Ai spus că era pentru momeală! Ştiam eu. Monstrule! Monstrule! Cum ai putut? Este om! E de-un fel cu tine.

Dacă se aştepta ca el să fie îngrozit, să scuipe carnea şi să ceară scuze, se înşela. A continuat să mestece. De fapt, a ridicat capul şi a introdus toată bucata în gură.

— Are gust de porc, a mormăit.

Mama şi-a exprimat indignarea şi dezgustul, întorcându-se cu o mişcare violentă. A mai mâncat una.

— Mă simt deja mai puternic, a mormăit.

S-a concentrat asupra pescuitului.

Fiecare aveam capătul nostru de barcă. E surprinzător cum reuşeşte puterea să construiască ziduri. Au trecut zile întregi ca şi cum nici n-am fi fost acolo. Dar nu puteam să-l ignorăm tot timpul. Era o brută, dar o brută pragmatică. Era îndemânatic şi cunoştea marea. Era plin de idei bune. El a fost cel care s-a gândit să-şi facă o plută pentru pescuit. Dacă am supravieţuit, a fost datorită lui. Era foarte iute la mânie, repezindu-mă şi insultându-mă.

Mama şi cu mine n-am mâncat deloc din marinar, în ciuda slăbiciunii pe care o simţeam, dar am început să mâncăm ce prindea bucătarul. Mama, o vegetariană convinsă, a trebuit să mănânce peşte crud şi carne de ţestoasă. A făcut-o cu greu. Niciodată n-a putut să-şi învingă repulsia. Mie mi-a fost mai uşor. Foamea dădea gust la orice.

Când viaţa ţi-a acordat o amânare, e imposibil să nu ai niciun sentiment pentru cel căruia îi datorezi această amânare. A fost foarte emoţionant când a adus pe punte prima broască sau a prins o doradă mare. Ne-a făcut să zâmbim larg şi am fost bucuroşi câteva ore. Mama şi bucătarul au discutat într-un mod civilizat, chiar au glumit. Viaţa a fost chiar frumoasă preţ de câteva apusuri minunate. În asemenea momente îl priveam cu tandreţe. Cu dragoste. Îmi imaginam că eram prieteni apropiaţi. Era dur chiar şi când era bine dispus, dar ne făceam că nu vedem. A spus că vom da peste o insulă. Asta era speranţa noastră. Ne-am scurs ochii privind orizontul pentru a descoperi o insulă care nu se mai arăta. Atunci a început să fure din apă şi din mâncare.

Pacificul plat şi fără margini se ridica precum un zid între noi. Nu credeam că aveam să-l trecem vreodată.

A omorât-o. Bucătarul a omorât-o pe Mama. Muream de foame. Eram slăbit. Nu am putut să ţin strâns o broască ţestoasă. Din cauza mea, am pierdut-o. M-a lovit. Mama l-a lovit. El a lovit-o. Ea s-a întors spre mine şi mi-a strigat să plec, împingându-mă spre plută. Am sărit. Am crezut că sare după mine. Am aterizat în apă. M-am căţărat pe plută. Se luptau. N-am făcut decât să mă uit. Mama se lupta cu un bărbat. Era musculos şi puternic. A prins-o de încheietură şi i-a răsucit mâna. Ea a ţipat şi a căzut. El s-a repezit la ea. A apărut un cuţit. L-a ridicat. L-a lăsat să cadă. Când l-a ridicat din nou, era roşu. L-a înfipt