oficial în constituţie ca pe simple instrumente de implementare a politicilor sale. Mai curând decât o separare, ceea ce s-a produs între Biserica Ortodoxă (şi alte Biserici) şi stat a fost un fel de coabitare, un modus vivendi care a permis fiecărei tabere să-şi urmărească obiectivele specifice cu sprijinul, cel mai adesea fără tragere de inimă, al celeilalte. Drept urmare, statul profita de influenţa Bisericii în rândul credincioşilor pentru a-şi consolida puterea politică şi a-şi pune în practică programele economice şi sociale, în vreme ce Biserica putea să-şi exercite misiunea spirituală şi culturală, cel puţin între pereţii clădirilor sale, cu sprijinul material al unui regim care, oficial, tăgăduia religia.

Într-un fel, relaţia dintre Biserică şi stat poate fi caracterizată ca o separare, dacă termenul se referă la eliminarea din treburile publice a oricărei iniţiative religioase. Partidul a redus complet rolul Bisericii în formularea politicilor şi programelor publice. Liderii de partid au declarat în repetate rânduri că „epoca bizantinismului” se încheiase şi au redus drastic capacitatea Bisericii de a lua măsuri sociale independente. Au închis şcolile primare şi medii ale bisericilor şi instituţiile caritabile, au eliminat educaţia religioasă din sistemul de învăţământ şi, în general, au descurajat influenţele religioase în rândul tinerilor şi manifestările publice ale credinţei religioase. Drept urmare, slujbele religioase şi studiul religiei erau limitate la spaţiul privat şi la clădirile şi instituţiile special create în acest scop, precum bisericile şi seminariile.

Contactele partidului cu Biserica Ortodoxă Română au avut o importanţă fundamentală în stabilirea cursului general al relaţiilor Biserică-stat în perioada comunistă, deoarece Biserica Ortodoxă era de departe cea mai mare din ţară (ortodocşi : 72,6% ; greco-catolici : 7,9% ; romano-catolici : 6,8% ; reformaţi : 3,9% ; luterani : 3,2%, potrivit recensământului din 1930) şi fusese strâns legată de soarta poporului român de la întemeierea Moldovei şi a Valahiei în secolul al XIV-lea. Elita de partid a fost nevoită să ţină seama de aceste lucruri, chiar dacă în silă, atunci când şi-a stabilit politica faţă de Biserică. Aşadar, este important faptul că, deşi partidul şi organele sale de propagandă au combătut religia, ele nu au atacat niciodată Biserica Ortodoxă în sine. Cu toate acestea, elita nu a precupeţit niciun efort pentru a aduce Biserica sub controlul său şi a-i folosi clerul pentru a câştiga bunăvoinţa credincioşilor, accelerând astfel construirea socialismului.

Succesul echilibrului adesea precar dintre partid şi Biserică şi supravieţuirea Bisericii se poate să se fi datorat în mare măsură determinării patriarhului Justinian Marina (1901-1977 ; patriarh, 1948-1977) şi a majorităţii clerului său de a proteja Biserica lucrând într-un cadru legal pe care nu aveau puterea să-l schimbe. Personalitatea şi ideile lui Justinian au influenţat considerabil direcţia politicii religioase, care ar putea fi cel mai bine rezumată prin titlul unei serii de volume pe care le-a publicat între 1948 şi 1971, Apostolat social. Tema dominantă a seriei era responsabilitatea clerului şi a credincioşilor de a se adapta la împrejurările epocii în care trăiau şi de a contribui la construirea unei noi societăţi. Justinian era convins că o asemenea cale era în deplin acord cu tradiţiile Bisericii Ortodoxe. Aşadar, propovăduind asumarea de către Biserică a unei misiuni sociale contemporane, el voia să arate că era posibil să reconcilieze comunismul şi creştinismul, o Republică Populară cu o Biserică Populară, dar nu pretindea că ar fi existat vreo compatibilitate între marxism şi creştinism, ci doar între ortodoxism şi comunism, pe măsură ce relaţia lor evolua în România. Îşi dorea o relaţie armonioasă între Biserică şi partid, spre binele ortodoxiei şi al ţării.

Patriarhului i se amintea adesea că armonia era un ţel greu de atins. La scurt timp după numirea sa, Justinian a demarat o reformare profundă a vieţii monastice, menită să consolideze regimul rugăciunii, al studiului şi muncii şi să revigoreze spiritul ajutorării semenilor. Efortul său a generat în scurt timp rezultatele dorite, mănăstirile devenind centre spirituale şi intelectuale tot mai importante. Această renaştere nu putea să nu atragă atenţia regimului. Acesta a decis că mănăstirile deveniseră centre reacţionare, de nesupunere, iar în 1958 a iniţiat o campanie împotriva lor care a dus la închiderea şcolilor monastice, la o reducere a numărului de călugări şi maici şi la o limitare drastică a numărului persoanelor convertite. În anul următor, autorităţile au silit Sfântul Sinod să accepte un nou decret prin care treburile monastice se desfăşurau în acord cu obiectivele partidului. Acest episod scoate la iveală atât puterea statului în chestiunile religioase, cât şi limitările ei şi ilustrează hotărârea şi poate chiar puterea de negociere a Bisericii. Mănăstirile nu au fost desfiinţate, iar după o perioadă de conflict deschis între Biserică şi stat, relaţiile s-au îmbunătăţit treptat până în 1961.

Soarta Bisericii Greco-Catolice din România a fost cu totul diferită de cea a Bisericii Ortodoxe, partidul fiind hotărât să o desfiinţeze din pricina legăturilor ei cu Vaticanul şi a orientării sale preponderent occidentale. Numărul greco-catolicilor, dintre care cei mai mulţi locuiau în Transilvania, era, după cum am menţionat, mult mai mic decât cel al ortodocşilor, însă în Transilvania erau mai numeroşi decât aceştia din urmă (31,1% faţă de 27,7%, potrivit recensământului din 1930). Modul în care a fost tratată Biserica Greco-Catolică în Ucraina înaintea celui de-al Doilea Război Mondial de către autorităţile sovietice le-a oferit comuniştilor români un precedent pentru acţiunile lor şi le-a asigurat aprobarea Moscovei. Tactica folosită se inspira din experienţa istorică românească – Biserica Unită cu Roma din Transilvania, din 1701. Astfel, cu cooperarea liderilor Bisericii Ortodoxe, partidul a susţinut o „re-Unire” a Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă în cadrul unui Congres bisericesc de la Alba Iulia din 1948. Câţiva preoţi greco-catolici au acceptat să se alăture Bisericii Ortodoxe, însă cei şase episcopi s-au opus vehement. Drept urmare, au fost arestaţi şi închişi, iar bisericile greco-catolice şi proprietăţile lor au fost oferite Bisericii Ortodoxe. Liderii ortodocşi, inclusiv patriarhul Justinian, au aprobat acţiunile de la Alba Iulia, considerându-le un mijloc de a îndrepta