— Ce este? întrebă Harry.

— Stai jos! spuse Unchiul Vernon. Harry ridică din  sprâncene.

— Te rog! adăugă unchiul Vernon, tresărind puţin, ca şi  când cuvintele l-ar fi zgâriat în gât. Harry luă loc. Bănuia ce avea să urmeze. Unchiul său începu să se plimbe prin cameră,  în timp ce mătuşa Petunia şi Dudley îl urmăreau cu nişte expresii neliniştite. Până la urmă, cu chipul său mare şi vineţiu contorsionat de concentrare, unchiul Vernon se opri în faţa lui  Harry, zicând:

— M-am răzgândit.

— Ce surpriză, spuse Harry.

— Nu vorbi pe tonul ăsta... Începu mătuşa Petunia cu o voce ascuţită, dar Vernon Dursley îi făcu semn să tacă.

— E o brambureală, zise unchiul Vernon, uitându-se urât la  Harry, cu ochii săi mici. Am decis că nu cred un cuvânt din  toată tărăşenia. Rămânem aici, nu plecăm absolut nicăieri. Harry ridică privirea spre unchiul său şi simţi un amestec de exasperare şi amuzament. Vernon Dursley se răzgândise o dată  la fiecare douăzeci şi patru de ore în ultimele patru săptămâni,  umplând şi golind portbagajul maşinii după cum se răzgândea.  Momentul preferat al lui Harry fusese când unchiul Vernon,  fără să fi ştiut că Dudley îşi pusese şi halterele în bagaj după  ultima despachetare, încercase să îi aşeze bagajul înapoi în  portbagaj şi căzuse lat, urlând de durere şi înjurând de mama  focului.

— Conform spuselor tale, zise acum Vernon Dursley,  plimbându-se în continuare prin sufragerie, noi - Petunia,  Dudley şi cu mine - suntem în pericol. Suntem sub ameninţarea... ameninţarea...

— Unora „dintre ai mei", da, spuse Harry.

— Ei bine, nu cred o iotă, repetă unchiul Vernon, oprinduse din nou în faţa lui Harry. N-am putut să dorm aproape toată  noaptea, cântărind situaţia, şi cred că este un vicleşug, ca să  rămâi cu casa.

— Casa? repetă Harry. Care casă?

— Casa asta! strigă unchiul Vernon, începând să-i  zvâcnească vena de la tâmplă. Casa noastră! Preţurile caselor din zona asta cresc pe zi ce trece! Vrei să scapi de noi, pentru ca  apoi să faci nişte vrăji şi, înainte să ne dăm seama, o să ne trezim că e pe numele tău şi...

— Ai înnebunit? întrebă Harry. Un vicleşug ca să pun mâna  pe casa asta? Chiar eşti atât de prost pe cât pari?

— Cum îndrăzneşti?! chiţăi mătuşa Petunia, dar unchiul  Vernon îi făcu din nou semn să tacă: comentariile la adresa  înfăţişării sale păreau să fie o nimica toată pe lângă pericolul pe care îl întrezărise.

— În caz că ai uitat, spuse Harry, eu am deja o casă, lăsată  moştenire de naşul meu. Aşa că, de ce aş vrea să o am pe asta?  Pentru toate amintirile frumoase de aici? Se lăsă tăcerea. Harry  bănui că îl impresionase pe unchiul său cu acest argument.

— Susţii, spuse unchiul Vernon, plimbându-se din nou, că  lordul ăsta...

— Lordul Cap-de-Mort, zise Harry nerăbdător, şi am mai  vorbit deja despre asta de cel puţin o mie de ori. Nu este doar o idee, este un fapt, ţi-a spus-o şi Dumbledore anul trecut, şi  Kingsley, şi domnul Weasley... Vernon Dursley îşi îndreptă  umerii mânios şi Harry bănui că unchiul său încerca să alunge amintirea vizitei neanunţate a doi vrăjitori adulţi, în primele zile ale vacanţei de vară. Apariţia lui Kingsley Shacklebolt şi Arthur  Weasley în faţa uşii lor fusese un şoc cât se poate de neplăcut pentru familia Dursley. Totuşi, Harry trebuia să recunoască  faptul că vizita domnului Weasley nu avea cum să fie pe placul  unchiului Vernon după ce îi demolase la un moment dat  jumătate din sufragerie.

— ... v-au explicat şi Kingsley, şi domnul Weasley, insistă  Harry fără remuşcare. Când voi împlini şaptesprezece ani,  farmecele protectoare care îmi asigură siguranţa se vor desface şi atunci veţi fi şi voi expuşi odată cu mine. Cei din Ordin sunt siguri că Lordul Cap-de-Mort va pune ochii pe voi, ori pentru a  vă tortura pentru a afla unde sunt, ori pentru că presupune că,  dacă vă va ţine ostatici, voi veni să încerc să vă salvez. Privirea  unchiului Vernon se încrucişa cu cea a lui Harry. Harry era  convins că, în acel moment, amândoi se întrebau acelaşi lucru. Apoi, unchiul Vernon îşi continuă plimbarea şi Harry adăugă:

— Trebuie să vă ascundeţi şi Ordinul vrea să vă ajute. Vi se oferă o protecţie de excepţie, cea mai sigură dintre toate. Unchiul Vernon tăcu, dar se plimbă în continuare într-o parte şi  în alta. Afară, soarele cobora dincolo de gardurile vii de pe alee. Maşina de tuns iarba a vecinului de alături se opri din nou.

— Nu ziceai că există un Minister al Magiei? întrebă dintrodată Vernon Dursley.

— Ba da, spuse Harry surprins.

— Atunci, de ce nu ne poate proteja ministerul? Sunt de părere că, în calitate de victime nevinovate, al căror singur păcat este că am adăpostit un om căutat, ar trebui să fim demni  de protecţia guvernului! Harry nu reuşi să se abţină şi râse. Era  atât de tipic pentru unchiul lui să îşi pună speranţele în guvern,  încât nu mai conta că era o lume pe care o dispreţuia şi în care nu avea încredere.

— Ai auzit ce au spus domnii Weasley şi Kingsley, răspunse Harry. Credem că sunt spioni la minister. Unchiul Vernon se duse până la şemineu şi înapoi, respirând atât de greoi, încât mustaţa mare şi neagră îi flutura, iar chipul îi deveni vânăt de la atâta concentrare.

— În ordine, spuse el, oprindu-se iar în faţa lui Harry. Să  presupunem prin absurd că acceptăm protecţia lor. Tot nu  înţeleg de ce nu ne poate apăra individul ăla, Kingsley. Harry  reuşi cu greu să nu-şi dea ochii peste cap. Era cel puţin a şasea  oară când i se punea această întrebare.

— După cum ţi-am spus, rosti el printre dinţi, Kingsley îl  apără pe primul ministru al înc... al vostru.

— Exact - este cel mai bun! spuse unchiul Vernon, arătând spre ecranul gol al televizorului. Familia Dursley îl zărise pe Kingsley la ştiri, mergând discret în spatele primului-ministru încuiat, în timpul unei vizite la un spital. Aceasta şi faptul că  Kingsley ştia să se îmbrace ca un încuiat, pe