În dimineața următoare au tras afară mașina. Granworth e făcut harcea-parcea. Îl duc la morgă. Burdell e chemat telefonic, sosește și-l identifică. În portofel se găsește un bilețel în care spune că are senzații bizare-n cap și că-i mai bine pentru el să se despartă de viață în felul ăsta și roagă să i se transmită soției sale toată afecțiunea sa și să i se spună că-i pare rău pentru ceea ce face.

Toate lucrurile astea s-au aflat la anchetă, iar nevastă-sa e adusă-napoi, e copleșită de vești și-l îngroapă pe individ și cu asta basta.

Buuun. Se pune ordine în socotelile sale de afaceri, și după ce totu-i pus la punct, Henrietta se hotărăște să vină-ncoa, să-și acorde o vacanță la conacul Altmira, proprietate pe care Granworth o cumpărase cînd fusese aici acum doi ani, ș-o închiriase individului ăluia Periera, care-și zice directoru’ localului. Ea pleacă și predă birou’ de afaceri al lui Granworth secretarului său Burdell, pentru că Granworth ar fi spus cîndva c-ar fi dorit să-l preia el.

Buuun. Care va să zică madam Aymes sosește aici ș-aduce cu ea vreo cinci mii de dolari pe care i-a primit din contu’ personal al lui Granworth, după executarea testamentului, și cred c-a luat cu ea și cele două sute de mii de dolari. În obligațiuni de stat. Figura următoare e că autoritățile d-aici au informat Washingtonu’ despre încercarea ei de a strecura o obligațiune falsă și că mai deține încă și alte obligațiuni de-aceeași calitate, în valoare de o sută nouăzeci și cinci de mii de dolari, drept care m-au pus pe mine să descurc ițele cazului.

Încep să fac unele cercetări șt obțin notele stenografiate ale anchetei judiciare în juru’ circumstanțelor decesului, din care extrag informațiile pe care ți le-am povestit pîn-acum. Iau contact cu individul ăla, Burdell, ca să le verific, și el confirmă tot, inclusiv faptu’ că Henrietta asta era o nevastă exemplară și o femeie minunată, prea bună pentru o pușlama ca Granworth.

Între timp ajunge la concluzia c-ar fi bine ca cineva s-o țină sub ochi pe dama asta aici. Așa obțin ca Sagers să primească însărcinarea. I se cere să se deplaseze aici și să găsească prin orice mijloace o slujbă la Altmira, unde-avea să cerceteze cum stau lucrurile. Aseară mi-a spus tot ce știa și era mai nimic. Iată, deci, de unde pornim – ce părere ai?

Metts se scarpină-n cap.

— Mi se pare foarte curios, zice el. S-ar părea că cineva i-a luat obligațiunile originale, cele autentice, ș-a căptușit-o cu hîrtiile false pe care le-a pus în locul lor.

— Poate că da, îi zic, da’ poate că ba. Ascultă, șefule, continui, vreau să-mi spui ceva. Cînd directoru’ asta al băncii, Kraft, a aflat că prima obligațiune pe care ea a-ncercat s-o plaseze era falsă, cui i-a mai spus în afară de dumneata?

— Nimănui, spuse el. Mi-a zis că n-a suflat o vorbă. El e omu’ care-a descoperit că obligațiunea era contrafăcută și le-a atras atenția băieților de la bancă să-și țină fleoanca și să nu sufle nimănui nici o vorbă. Le-a spus că afacerea ar fi de interes federal și că tăcerea e indispensabilă. Firește că eu am tăcut ca mormîntul. M-am gîndit că un agent federal urma să sosească oricum și nu obișnuiesc să-mi dau drumu’ la gură.

Mă privește pe sub sprîncenele ridicate.

— Ia ascultă, spune c-un fel de mîrîit, nu cumva crezi…

— Nu cred nimic, îi zic, încerc numai să te fac să bagi la cap, să nu zici că nu ți-am spus. Am primit instrucțiuni să mă ocup de afacerea asta acum zece zile. Eram în Allentown, Pennsylvania. Mă duc direct la New York și trag la un hotel unde obișnuiesc să locuiesc acolo, pe East 30th Street. A doua zi după sosirea mea, cineva-mi trimite un bilețel nesemnat. In bilețel scrie c-aș face mult mai bine dacă m-aș duce la Palm Springs și m-aș ocupa un pic de locuința unde stă doamna Aymes și c-aș putea găsi acolo niște scrisori interesante.

Ei bine, am avut baftă. Sagers m-a orientat asupra locului aseară și m-am dus acolo. Era pustiu, așa c-am putut să-mi văr nasu’ ș-am găsit scrisorile. Erau ascunse într-o carte cu interioru’ scobit – știi, șefule aseunzătoarea clasică – și din scrisorile astea reiese că relațiile dintre Henrietta și Granworth nu erau atît de bune pe cît credea lumea. Ba chiar mai mult, ele arată că Henrietta nu se afla în Connecticut în noaptea cînd el și-a luat viața. Ea era la New York și se dusese acolo ca să aibă o explicație cu el. Cum îți place treaba asta?

Fluieră.

— E tare, spune, turnîndu-mi înc-un deget de whisky. Poate că e ceva-n neregulă cu sinuciderea aia a lui. Poate că ea l-a curățat într-un fel. Femeile-s în stare de așa ceva, uneori.

— Parcă eu nu știu, zic, da’ pen’ce să-l curețe? Să-l fi curățat pentru că cele două sute de bătrîne în obligațiuni de stat erau false, hai? Să fi descoperit ea treaba asta, care să-i fi stîrnit furia-mpotriva lui? Ăsta ar putea să fie un motiv, desigur, da’ din moment ce știa că obligațiunile sînt false, nu putea fi atît de fraieră încît să-ncerce să schimbe una la o bancă, Ar fi-ncercat figura cu unu’ care-ar fi fost mai puțin priceput decît un om de bancă.

Dau din cap.

— Nu pricep, zic. Nu-i chiar atît de ușor de identificat și greu de plasat.

Zîmbește.

— Damele-s creaturi bizare, spune. Fac tot felu’ de lucruri nebunești – chiar și cele mai cuminți dintre ele.

Dau pe gît băutura.

— Mie-mi zici? spun. Le cunosc. Le doare-n cot pe dame! O dată ce le-a intrat o idee-n cap, află că sînt în stare de orice.

— Chiar așa, spune. Și ce-ai de gînd să faci?

— Ascultă, șefule, îi zic. Am să-ți povestesc mai degrabă ce n-am de gînd să fac. N-am de gînd să mă vîntur