1944-1947. Întrucât mulţi dintre ei îi sprijiniseră sau îi acceptaseră pe liderii naţional-socialişti ai comunităţii în timpul războiului, iar 50.000 luptaseră în armata germană pe frontul sovietic, întreaga comunitate era tratată dur de Partidul Comunist Român şi de autorităţile sovietice de ocupaţie. În 1945, liderii comunişti români s-au gândit chiar să-i expulzeze pe saşi (şi pe şvabii din Banat) în Germania. Însă până în 1948 partidul a decis să recunoască minoritatea germană drept o „naţionalitate conlocuitoare”, îndreptăţită să se bucure de drepturi de cetăţenie în Republica Populară şi să participe la transformarea socialistă a ţării.

În general, saşii au avut parte de aceleaşi experienţe ca şi maghiarii. Naţionalizarea industriei, a băncilor şi a afacerilor de tot felul între 1948 şi 1952 a privat burghezia urbană sasă de mijloacele sale de trai şi a înlăturat-o practic din fruntea comunităţii. În mediul rural, colectivizarea agriculturii a distrus bazele vieţii sase la sat, consecinţă care i-a silit pe mulţi saşi să se mute la oraş. Ca în cazul maghiarilor, schimbarea economică radicală a erodat situaţia financiară a Bisericii Evanghelice Săseşti şi a lipsit-o de mijloacele necesare desfăşurării activităţilor sale sociale şi caritabile. Cultura sasă a suferit presiuni imense. Schimbările din 1948 din domeniul educaţiei au desfiinţat reţeaua vastă de şcoli săseşti, iar în anii următori s-a redus treptat utilizarea limbii germane în şcolile de stat. Deşi partidul le-a oferit saşilor diferite organizaţii, scopul său principal era acela de a atrage sprijin pentru programele sale şi, prin urmare, nu reprezenta cu adevărat interesele sase. Ideologia naţional-comunistă adoptată de partid spre sfârşitul anilor 1950 şi în anii 1960 nu le-a dat saşilor mari speranţe că situaţia avea să se schimbe în vreun fel.

Efectul general al celor petrecute după 1944 avea să-i convingă pe majoritatea saşilor că nu puteau supravieţui ca o comunitate etnică distinctă. Pierderea speranţei s-a exprimat prin emigrarea lor în Germania de Vest, mai ales după stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări, în 1967. Potrivit unui acord secret, Germania Federală oferea României o anumită sumă, de regulă între 4.000 şi 10.000 de mărci germane, pentru fiecare sas căruia i se permitea să emigreze. Termenii erau ajustaţi periodic. În 1978, de pildă, România a fost de acord să lase 11.000 de saşi să plece anual în Germania de Vest, în schimbul sumei obişnuite pentru fiecare individ şi al unui credit suplimentar de 700 de milioane mărci germane. După prăbuşirea regimului comunist în decembrie 1989, saşii au plecat în masă, populaţia sasă rămasă scăzând la circa 120.000 în 1993. Astfel, după şase secole, saşii au încetat să mai fie o forţă socială şi culturală însemnată în Transilvania.

Pentru evreii din România, primii ani de după al Doilea Război Mondial au reprezentat o perioadă de reconstrucţie. Numărul lor (372.000 în 1946) fusese redus la jumătate (756.000 în 1930) de ororile războiului, însă evreii au început să-şi reconstruiască comunităţile, să-şi redeschidă afacerile şi să revigoreze educaţia şi viaţa culturală, şi au făcut toate acestea cu ajutorul propriilor organizaţii. Însă pe măsură ce şi-a extins controlul asupra ţării, Partidul Comunist Român le-a cerut instituţiilor evreieşti să i se subordoneze, la fel cum se întâmpla în comunităţile maghiare, sase şi, nu mai puţin, româneşti. Partidul nu tolera nicio iniţiativă independentă din partea altor organisme şi, astfel, în 1948, a înlocuit Federaţia Comunităţilor Evreieşti, care reprezenta cu adevărat interesele evreilor, cu Comitetul Democratic Evreiesc, alcătuit din comunişti evrei ce aveau să urmeze directivele Partidului Comunist. Partidul a desfăşurat o operaţiune similară în cadrul organizaţiei religioase evreieşti. A impus înlocuirea Marelui Rabin Alexandru Şafran, care a refuzat să susţină acţiunile Partidului Comunist şi să contribuie cu numele său la efortul de propagandă, cu o figură mai maleabilă care se încadra în noua ordine. Singura organizaţie evreiască rămasă era Organizaţia Sionistă din România, dar în 1948 Partidul Comunist a întreprins o campanie violentă împotriva ei. Aceasta a fost declanşată în urma unei declaraţii a Comitetului Central din 1948 cu privire la chestiunea naţională, în care sionismul era denunţat ca un complot al burgheziei evreieşti naţionaliste de a-i izola pe muncitorii evrei de muncitorii din celelalte comunităţi etnice. În martie 1949, Consiliul de Miniştri a dizolvat toate organizaţiile sioniste.

Transformarea ţării de către Partidul Comunist în anii de după al Doilea Război Mondial – naţionalizarea industriilor, băncilor şi afacerilor mici şi mari şi gruparea profesioniştilor, îndeosebi a avocaţilor şi doctorilor, în cooperative – a zdruncinat bazele comunităţii evreieşti, la fel ca desfiinţarea şcolilor evreieşti, o consecinţă a noilor legi prin care doar statul era responsabil de educaţie. Reacţia comunităţii evreieşti a fost emigrarea în masă. Crearea statului Israel în 1948 le-a oferit un motiv în plus să plece, deoarece puteau face parte dintr-un stat naţional evreiesc. Emigrarea s-a desfăşurat încontinuu în perioada comunistă, în ritmuri diferite, în funcţie de schimbările de politică ale Partidului Comunist şi de natura înţelegerilor financiare cu Israelul. O dovadă a tendinţei din sânul acestei comunităţi este plecarea a 118.000 de emigranţi între 1948 şi 1951. Până în 1977, comunitatea evreiească din România scăzuse la 25.000, iar până în 1992, la 9.000.

Ţiganilor li s-a acordat o atenţie deosebită în primii ani ai Republicii Populare, Partidul Comunist propunându-şi să-i integreze în noile structuri economice şi sociale şi să-i mobilizeze astfel în vederea construirii socialismului. Partidul dorea să elimine nomadismul, să le asigure ţiganilor locuri de muncă, locuinţe şi educaţie pentru copii. Însă nu s-a străduit să-i implice şi pe ţigani în crearea unui nou mod de viaţă şi o lungă perioadă i-a ignorat. Mai târziu, spre sfârşitul anilor 1970 şi la începutul anilor 1980, regimul Ceauşescu a reluat politicile de mai devreme cu un oarecare succes, reuşind integrarea unui anumit număr de ţigani în societatea românească. Numărul acestora a crescut. Potrivit recensământului din 1956, populaţia romă era de 104.000, iar până în 1977 sporise la 230.000, creştere datorată interzicerii avortului de către regimul Ceauşescu, precum şi altor măsuri de încurajare a ratei