marionetă căreia  îi fuseseră tăiate sforile. O auzi ţipând de la etaj, încolţită, dar  cel puţin nu avea de ce să se teamă atâta timp cât avea să fie raţională. Urcă treptele, ascultând uşor amuzat cum încerca să  se baricadeze... nici ea nu avea bagheta la ea... cât de proşti puteau să fie şi cât de încrezători că siguranţa le era în mâinile prietenilor, că armele puteau fi lăsate la o parte chiar şi numai  pentru câteva clipe... Forţă uşa, azvârlind la o parte scaunul şi  cutiile strânse în grabă în dreptul ei cu o simplă mişcare din  baghetă... şi iat-o acolo, cu copilul în braţe. La vederea lui, puse copilul în pătuţul din spatele ei şi întinse mâinile, ca şi când aceasta ar fi ajutat la ceva, de parcă, ascunzându-l, spera să fie aleasă în locul lui.

— Nu Harry, nu Harry, te rog, nu Harry!

— Dă-te la o parte, prostuţo... dă-te la o parte, acum!

— Nu pe Harry, te rog, omoară-mă pe mine în locul lui.

— Nu-ţi mai spun şi a doua oară...

— Nu pe Harry! Te rog... ai milă... Nu pe Harry! Nu pe Harry! Te rog, fac orice...

— Dă-te la o parte... dă-te la o parte, fetiţo!

Ar fi putut să o facă să se dea la o parte din faţa pătuţului, dar părea mai înţelept să îi lichideze pe toţi.

Străfulgerarea verde lumină camera şi femeia căzu la fel ca  şi soţul său. În tot acest timp, copilul nu scosese niciun  scâncet: putea sta în picioare, ţinându-se strâns de barele pătuţului, şi se uita în sus, la chipul intrusului, cu un fel de interes amuzat, imaginându-şi poate că cel care se ascundea  sub pelerină era tatăl lui, care făcea din nou să apară luminiţe jucăuşe, iar mama avea să dea şi ea buzna pe uşă în orice clipă,  râzând în hohote...

Îndreptă bagheta cu mare atenţie spre chipul băiatului. Voia să vadă cum se întâmplă, cum avea să distrugă acest unic  pericol inexplicabil. Copilul începu să plângă; văzuse că nu era  James. Nu îi plăcea că plângea, nu înghiţise niciodată  planşetele celor mici de la orfelinat.

— Abracadabra!

În clipa aceea, se destramă  - nu mai era nimic, nimic în afară  de durere şi groază, şi trebuia să se ascundă, nu aici, printre dărâmăturile casei distruse, între care rămăsese prins copilul,  cu urletele lui, ci departe... foarte departe...

— Nu, gemu el.

Şarpele se târî pe podeaua murdară, plină de lucruri, şi  omorâse deja băiatul, dar totuşi el era băiatul...

— Nu...

Acum stătea în dreptul ferestrei sparte din casa Bathildei,  cufundat în amintirea celui mai mare eşec al său, şi la  picioarele sale şarpele uriaş se târa peste cioburi de porţelan şi  sticlă. Se uită în jos şi văzu ceva... ceva incredibil...

— Nu...

— Harry, e în ordine, eşti bine!

Se aplecă şi ridică poza cu geamul spart. Iată-l, hoţul  necunoscut, hoţul pe care îl căuta...

— Nu... mi-a căzut... mi-a căzut...

— Harry, e în ordine, trezeşte-te, trezeşte-te!

El era Harry... Harry, nu Cap-de-Mort... şi ceea ce foşnea nu era  un şarpe. Deschise ochii.

— Harry, şopti Hermione. Te simţi bine?

— Da, minţi el.

Era în cort, întins pe unul dintre paturile suprapuse, sub o grămadă de pături. Îşi dădu seama că se apropia venirea zorilor,  după încremenirea şi răceala luminii care se întrezărea dincolo de acoperişul de pânză. Era ud leoarcă de transpiraţie, şi simţea  aşternutul şi păturile umede.

— Am scăpat.

— Da, zise Hermione. A trebuit să folosesc o Vrajă de Plutire,  ca să te aşez pe pat, nu te-am putut ridica de una singură. Ai  fost... mă rog, nu ai fost tocmai...

Hermione avea cearcăne violete sub ochii căprui şi Harry observă că ţinea în mână un burete; îl ştersese pe faţă cu el.

— Ai fost bolnav, încheie ea. Foarte bolnav.

— Cât timp a trecut de când am plecat?

— Au trecut mai multe ore. Este aproape dimineaţă.

— Şi eu am fost... mi-am pierdut cunoştinţa?

— Nu chiar, spuse Hermione stingherită. Ai strigat şi ai  gemut şi... aşa mai departe, adăugă ea, pe un ton care îl  nelinişti pe Harry. Ce făcuse? Proferase blesteme, ca şi Cap-deMort, plânsese ca băieţelul din pătuţ?

— N-am putut să-ţi dau jos Horcruxul, spuse Hermione, şi  Harry îşi dădu seama că voia să schimbe subiectul. Îţi era pur şi simplu lipit de piept. Ţi-a rămas o urmă... iartă-mă, a trebuit să folosesc o Vrajă de Tăiere, ca să îl îndepărtez. Te-a muşcat şi  şarpele, dar am curăţat rana şi am pus nişte frăsinel pe ea...

Îşi dădu jos tricoul ud de transpiraţie pe care îl purta şi se uită  în jos. Avea o urmă roşie ovală deasupra inimii, acolo unde îl  arsesemedalionul. Văzu şi urmele de dinţi pe jumătate vindecate de pe antebraţ.

— Unde ai pus Horcruxul?

— În gentuţă. Mă gândesc că ar fi mai bine să nu-l purtăm o vreme. Se lăsă pe spate pe perne şi se uită la chipul ei cenuşiu,  cu obraji supţi.

— Nu ar fi trebuit să ne ducem la Peştera lui Godric. Este vina mea, eu sunt singurul vinovat, Hermione, iartă-mă.

— Nu e vina ta. Şi eu am vrut să mergem, chiar am crezut că Dumbledore ar fi putut să-ţi lase sabia acolo.

— Da, păi... n-am prea nimerit-o cu asta, nu?

— Harry, ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat când te-a dus  sus? Şarpele se ascundea undeva? A ieşit pur şi simplu şi a  omorât-o pe ea şi apoi te-a atacat pe tine?

— Nu, spuse el. Ea era şarpele... sau şarpele era ea... În tot acest timp.

— P-poftim?

Harry închise ochii. Încă mai simţea mirosul din casa Bathildei: asta făcea totul să pară îngrozitor de real.

— Bathilda trebuie să fi murit cu ceva timp în urmă. Şarpele era... era în ea. Ştii-Tu-Cine l-a pus să aştepte acolo, în Peştera  lui Godric. Ai avut dreptate. Ştia că o să mă întorc.

— Şarpele era în ea?

Harry deschise ochii din nou. Hermione părea scârbită şi  revoltată.

— Lupin a spus că vom întâlni vrăji pe care nici măcar nu ni  le-am imaginat, spuse Harry. Nu a vrut să vorbească de faţă cu tine pentru că vorbea în reptomită, numai în reptomită, şi eu nu mi-am dat seama,