nu mai avea nici baghetă. În plus, îi  căzuse şi fotografia hoţului; fără îndoială că lui Cap-de-Mort avea să îi fie uşor acum să afle cine era. Cap-de-Mort avea acum  toate informaţiile.

— Harry?

Hermione părea să se teamă că ar fi putut s-o blesteme cu propria ei baghetă. Avea chipul brăzdat de lacrimi; se lăsă pe vine lângă el şi în mâinile care-i tremurau ţinea două ceşti cu ceai. Sub braţ ţinea un pachet voluminos.

— Mersi, spuse el, luând una dintre ceşti.

— Te superi dacă vorbim?

— Nu, spuse el, pentru că nu voia s-o jignească.

— Harry, ai vrut să ştii cine era omul din poză. Ei bine... am  luat cartea.

Îi puse cartea timid în poală, un exemplar nou-nouţ al biografiei Viaţa şi minciunile lui Albus Dumbledore.

— Unde... cum... ?

— Era în sufrageria Bathildei, stătea pur şi simplu acolo...

cu biletul acesta pe copertă.

Hermione citi cu voce tare cele câteva rânduri cu scris  verdeprăzuliu, colţuros.

— „Dragă Batty, mersi de ajutor. Acesta este exemplarul tău,  sper să-ţi placă. Ai spus tot ce scrie acolo, chiar dacă nu îţi mai  aduci aminte. Rita." E posibil să fi sosit în timp ce adevărata  Bathilda era încă în viaţă, dar poate că nu se simţea destul de bine ca s-o citească, nu?

— Da, probabil că aşa a fost.

Harry se uită la chipul lui Dumbledore şi se simţi cuprins de un  fel de plăcere sălbatică; acum avea să ştie toate lucrurile pe care Dumbledore nu crezuse că merita să i le spună, indiferent dacă  Dumbledore ar fi vrut sau nu aşa ceva.

— Eşti încă supărat pe mine, nu? spuse Hermione.

Harry îşi ridică privirea şi o văzu iar plângând şi înţelese că faţa lui păstra încă urmele mâniei.

— Nu, spuse el încet. Nu, Hermione, ştiu că a fost un  accident, încercai să ne scoţi de acolo întregi şi ai fost  incredibilă. Aş fi murit dacă nu

m-ai fi ajutat tu. Încercă să o încurajeze cu un zâmbet, apoi îşi  îndreptă atenţia din nou asupra cărţii. Avea cotorul rigid, era  evident că nu mai fusese deschisă până atunci. Frunzări prin  ea, căutând pozele. O găsi aproape imediat pe cea pe care o căuta: tânărul Dumbledore şi chipeşul său tovarăş, râzând în  hohote de vreo glumă de mult uitată. Harry citi descrierea.

Albus Dumbledore, la scurt timp după moartea mamei sale,  împreună cu prietenul său, Gellert Grindelwald.

Harry rămase cu gura deschisă, privind intens ultimul cuvânt. Grindelwald. Prietenul său, Grindelwald. Îi aruncă o privire fugară Hermionei, care şi ea se uita la nume, nevenindu-i să-şi  creadă ochilor. Încet, ridică privirea spre Harry.

— Grindelwald.

Ignorând restul fotografiilor, Harry căută numele fatal în  paginile dimprejur. Îl descoperi cât de curând şi citi cu nerăbdare, dar pierdu firul; trebuia să citească mai de la  început pentru a înţelege ceva şi, până la urmă, se trezi la  începutul unui capitol intitulat „Binele majorităţii". El şi  Hermione începură să citească împreună:

Apropiindu'se acum de vârsta de optsprezece ani,  Dumbledore a terminat şcoala Hogwarts încununat cu lauri – Băiat Fruntaş, Perfect, Câştigător al Premiului Barnabus  Finkiey pentru Vrăji de Excepţie, Reprezentantul Tinerilor din  Marea Britanie în cadrul Vrăjustiţiei, Câştigător al Medaliei de Aur pentru Contribuţii Esenţiale aduse Conferinţei  Internaţionale a Alchimiştilor de la Cairo. Dumbledore intenţiona ca după aceea să facă un mare tur al lumii împreună  cu Elphias „Respiratie-de-câine" Doge, amicul sărac cu duhul,  dar devotat, pe care îl culesese la şcoală.

Cei doi tineri erau cazati la „Ceaunul crăpat", în Londra,  pregătindu-se să plece în Grecia în dimineaţa următoare, când o bufniţă aduse vestea morţii mamei lui Dumbledore. „Respiraţiede-Câine" Doge, care a refuzat să îmi acorde un interviu pentru realizarea acestei cărţi, a oferit publicului propria sa versiune sentimentală despre ceea ce a urmat. A prezentat moartea  Kendrei ca pe o lovitură tragică şi decizia lui Dumbledore de a  renunţa la expediţie drept un act nobil de sacrificiu.

Desigur, Dumbledore s-a întors numaidecât la Peştera lui  Godric, pentru a avea grijă, probabil, de fratele şi sora sa mai  mici. Dar câtă grijă a avut până la urmă?

„Era un smintit şi jumătate Aberforth ăla", spune Enid Smeek, a cărei familie locuia, la vremea aceea, la marginea  Peşterii lui Godric. „Era de necontrolat. În mod normal, ţi-ar fi  fost milă de el, doar îi muriseră părinţii, numai că îmi tot arunca în cap cu baligă de capră. Nu cred că Albus se sinchisea  prea tare de el, cel puţin eu nu i-am văzut niciodată împreună." Deci ce făcea Albus, dacă nu îl consola pe fratele său de nestăpânit? Se pare că se asigura că sora sa va rămâne închisă  în continuare. Căci, cu toate că primul ei temnicer murise,  situaţia nefericită a Arianei Dumbledore rămăsese neschimbată. Doar câţiva oameni din afara familiei ştiau de existenţa ei,  printre care „Răsuflare-de-câine" Doge, oameni despre care era  sigur că vor înghiţi povestea „sănătăţii şubrede" a Arianei. O altă prietenă uşor de convins era Bathilda Bagshot, un istoric  magic renumit, care trăia de ani întregi în Peştera lui Godric.

Desigur, Kendra o respinsese pe Bathilda atunci când aceasta  încercase să le ureze bun venit în sat. Însă, câţiva ani mai  târziu, autoarea i-a trimis o bufniţă lui Albus la Hogwarts, după  ce fusese plăcut impresionată de lucrarea acestuia despre Transformările între Specii, din Transfigurarea la Zi. În urma  acestui prim contact, Bathilda i-a cunoscut şi pe restul  membrilor familiei Dumbledore.

Când a murit Kendra, Bathilda era singura persoană din  Peştera lui Godric care avea o relaţie bună cu mama lui  Dumbledore. Din păcate, Bathilda nu mai este la fel de sclipitoare cum era în tinereţe. „Focul arde, dar ceaunul e gol",  după cum mi-a prezentat situaţia Ivor Dillonsby sau, folosind  exprimarea ceva mai pragmatică a lui Enid Smeek, „Baba e nebună de legat". Cu toate acestea, o combinaţie de tehnici  verificate în jurnalism mi-a permis să extrag câteva mici comori  constând în fapte reale, cât să pun cap la cap o poveste scandaloasă. La fel ca restul lumii vrăjitoreşti, Bathilda a pus  moartea prematură a Kendrei pe seama unei vrăji care a dat  greş, o poveste pe care au repetat-o Albus şi Aberforth în anii  care au urmat. Bathilda imită