spiritul epocii, subordonând interesele individului modalităţii partidului de construire a socialismului. Întrucât populaţia creştea prea lent şi nu corespundea sistematizărilor centrale, a declarat avortul ilegal prin decretul din octombrie 1966, ca măsură pe termen lung de sporire a forţei de muncă.

Ceauşescu era dornic să ofere o măsură publică a reuşitelor partidului, întărindu-şi astfel poziţia, aşa încât, în august 1965, el şi apropiaţii săi au adoptat o nouă constituţie, care să le conţină realizările. De asemenea, au schimbat denumirea ţării în Republica Socialistă România, pentru a sublinia faptul că ajunseseră într-o etapă a socialismului în drumul lor spre comunism. Au profitat de ocazie pentru a restabili numele istoric al partidului, Partidul Comunist Român, din Partidul Muncitoresc Român (PMR), cum se numise din februarie 1948, când fuzionase cu Partidul Social-Democrat.

Şi în relaţiile externe, Ceauşescu a urmat iniţiativele predecesorului său. Pe primul loc erau relaţiile cu Uniunea Sovietică. Acestea erau tensionate, întrucât Leonid Brejnev, succesorul lui Hruşciov din 1964, criticase în repetate rânduri partidul român pentru faptul că era „în contratimp” faţă de alte ţări din bloc şi nu îşi coordona politicile economice şi externe cu ale lor, acuzaţii lansate şi în timpul lui Gheorghiu-Dej, în cadrul disputelor legate de CAER. Probabil cea mai deranjantă pentru tabăra sovietică era stabilirea de către regimul Ceauşescu a relaţiilor diplomatice cu Germania de Vest în 1967, prima ruptură din cadrul boicotării blocului sovietic. Principalele lui obiective erau intensificarea comerţului şi achiziţionarea de tehnologie germană. În acelaşi an, Ceauşescu şi-a afirmat din nou independenţa în relaţiile internaţionale, nerupând relaţiile cu Israelul în cursul războiului de scurtă durată cu statele arabe din 1967, spre deosebire de restul blocului. De asemenea, a continuat deschiderea lui Gheorghiu-Dej faţă de China, din aceleaşi motive – obţinerea autodeterminării României în politica externă şi dobândirea unui avantaj suplimentar în afacerile cu partidul sovietic.

Fără îndoială, cea mai dramatică manifestare a independenţei lui Ceauşescu în relaţiile cu Uniunea Sovietică a fost condamnarea invadării Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varşovia, conduse de sovietici, în august 1968. Ceauşescu a denunţat într-un limbaj neobişnuit de aspru strivirea regimului comunist cehoslovac, care experimentase o formă liberală de socialism, „socialismul cu chip uman”. Însă frământările sale nu fuseseră stârnite de reprimarea Primăverii de la Praga, deoarece nu avea pic de compasiune sau înţelegere pentru tradiţia democratică occidentală. În schimb, el vedea intervenţia armată în afacerile interne ale altui stat socialist ca pe un semn rău pentru propria cale, independentă, spre socialism. În cadrul unei mari adunări publice în faţa sediului partidului de la Bucureşti, Ceauşescu s-a abătut de la textul pregătit şi a cerut să ia sfârşit „o dată pentru totdeauna” imixtiunea în treburile altor state şi partide din bloc. De asemenea, a anunţat că luase măsuri să creeze „gărzi patriotice” care să apere „patria socialistă” de orice încălcare a suveranităţii de către oricine şi i-a îndemnat pe toţi cetăţenii – muncitori, ţărani şi intelectuali – să rămână uniţi alături de partid şi să fie pregătiţi să-şi îndeplinească în orice moment obligaţiile civice.

Sfidarea lui Ceauşescu nu putea decât să sporească tensiunea din relaţiile sale cu liderii partidului sovietic. Însă în ţară şi în Vest, poziţia sa a fost elogiată ca fiind curajoasă şi i-a consolidat reputaţia de inovator şi politician internaţional. În entuziasmul momentului, numeroşi intelectuali din România au declarat că îl susţin ca lider al naţiunii, iar unii dintre ei s-au alăturat Partidului Comunist. Peste hotare, ţările occidentale l-au curtat mai ales pentru a adânci ruptura dintre România şi Uniunea Sovietică. Au avut loc vizite la nivel înalt : în august 1969, preşedintele Richard Nixon a venit la Bucureşti, iar în anul următor, Ceauşescu şi soţia lui au mers la Washington ; şi au existat recompense materiale : acorduri comerciale şi financiare generoase au fost semnate cu ţările occidentale, iar în 1971 România a devenit membră a Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) şi a Fondului Monetar Internaţional (FMI). Ceauşescu probabil a înţeles din toate acestea că parcursul său independent era un succes răsunător.

Adevăratul Ceauşescu şi-a arătat faţa într-o serie de propuneri rigide pe care le-a formulat în iulie 1971 cu privire la natura şi obiectivele comunismului românesc. „Tezele din iulie” au reprezentat un moment de răscruce în evoluţia proiectului de modernizare a elitei comuniste. Au semnalat o ruptură faţă de experimentul vechi de un deceniu al destinderii societăţii şi o revenire la o abordare mai doctrinară a creării noii ordini. Ceauşescu fusese influenţat de ceea ce el considera a fi o slăbire a angajamentului faţă de idealurile marxist-leniniste şi sarcinile imediate ale construirii socialismului. A descoperit cauza în „diversitatea ideologică” şi „spiritul burghez”, adică în curentele liberalizării sociale şi culturale modeste care îşi luaseră avânt în ultimii ani ai regimului lui Gheorghiu-Dej.

O explicaţie pentru trecerea lui Ceauşescu de la destindere la rigiditate are de-a face cu vizita sa în China şi în Coreea de Nord din iunie 1971. Potrivit acestui raţionament, ceea ce a văzut i-a arătat ce se putea realiza prin vigilenţă ideologică, disciplină şi sacrificiu, toate controlate de un partid complet devotat schimbării revoluţionare. Ceauşescu a fost cu adevărat impresionat de dovezile zelului şi angajamentului faţă de construirea societăţii comuniste şi de demonstraţiile publice masive de la Phenian şi Beijing care erau pe măsura orgoliului său, însă principiile pe care le-a proclamat în Tezele din iulie evoluaseră încă de când preluase puterea. Ele erau un răspuns la propria viziune asupra modului în care trebuia să ia naştere România comunistă. Ceauşescu a cerut ca ideologia marxist-leninistă să fie forţa călăuzitoare a întregii societăţi : la fiecare nivel al partidului, în educaţie, în organizaţiile de tineret şi de femei, în edituri, presă, literatură, istorie şi în demersurile creatoare de toate genurile. Pretutindeni, insista el, „spiritul partidului” trebuia să predomine şi a îndemnat din nou la eradicarea „mentalităţii burgheze”. Extrem de ameninţătoare era hotărârea lui de a consolida „controlul şi