vigilenţa” partidului în toate sectoarele societăţii. Această schimbare radicală nu a avut parte de opoziţie în consiliile înalte ale partidului şi ale statului ; acestea au aprobat-o în unanimitate, împingând astfel România comunistă pe un drum periculos. Regimul Ceauşescu, 1971-1989

Între promulgarea Tezelor din iulie 1971 şi prăbuşirea ordinii comuniste din decembrie 1989, esenţa regimului Ceauşescu a rămas aceeaşi : neostalinismul şi un naţionalism care să promoveze socialismul. Într-un fel, acestea caracterizaseră şi ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. Însă epoca Ceauşescu a fost diferită. Nepotismul şi corupţia au devenit un stil de viaţă la toate nivelurile administraţiei şi, deşi în esenţă ambele regimuri au fost represive, cel al lui Gheorghiu-Dej fusese oligarhic, în vreme ce regimul lui Ceauşescu a devenit o dictatură personală. Probabil trăsătura definitorie a dictaturii lui Ceauşescu a fost cultul personalităţii, care a căpătat amploare şi apoi nu a mai cunoscut limite. În presă, la televizor şi în cadrul adunărilor publice, el se afla în centrul atenţiei, în vreme ce toţi ceilalţi, cu excepţia soţiei sale Elena (1919-1989), erau în umbră. În 1974, deţinea cele mai importante trei funcţii în stat, când Marea Adunare Naţională l-a proclamat primul preşedinte al Republicii Socialiste România ; celelalte două funcţii erau cea de secretar general al Partidului Comunist şi cea de comandant al forţelor armate. Cu timpul, Ceauşescu a numit în poziţii-cheie membri ai familiei sale extinse. Soţia sa a căpătat a doua funcţie în stat şi pare să-i fi influenţat mult opiniile. Împreună l-au pregătit pe fiul lor Nicu să-i urmeze în fruntea ţării. Acest nepotism ostentativ l-a făcut pe un comentator occidental să descrie regimul din această perioadă drept un „socialism într-o singură familie”.

În condiţiile impuse de cultul personalităţii, Partidul Comunist şi-a pierdut într-un fel poziţia de motor agresiv al schimbării pe care o deţinuse în primele două decenii în care se aflase la putere. Deşi numărul membrilor de partid a crescut de la 1.400.000 în 1965 la 3.800.000 în 1989, devenind astfel cel mai numeros partid din bloc după cel al Uniunii Sovietice, şi-a pierdut caracterul militant şi ideologic, ajungând să fie alcătuit în primul rând din cei care aderaseră pentru a se bucura de avantajele calităţii de membru : oportunităţi educaţionale şi profesionale şi beneficii materiale de tot felul. Activiştii care erau devotaţi principial construirii socialismului erau puţini. Deşi ritualurile de partid fuseseră menţinute – congresele naţionale, conferinţele locale, alegerea oficialilor şi sărbătorile publice –, ele au devenit tot mai false, deoarece familia Ceauşescu şi cercul ei restrâns de clienţi, împreună cu aparatul de Securitate, au eclipsat treptat partidul, uzurpându-i puterile şi funcţiile. Toate acestea erau făcute cu bună ştiinţă, întrucât Ceauşescu era hotărât ca partidul să depindă întru totul de voinţa lui şi să împiedice formarea unui nucleu rival de putere în interiorul său. O tehnică deosebit de eficientă din punctul de vedere al lui Ceauşescu era aşa-numita rotaţie a cadrelor, adică transferul periodic al înalţilor oficiali dintr-un post în altul. Extrem de vulnerabili erau oficialii partidului care aveau păreri independente pe marginea chestiunilor vitale, ceea ce sugera o lipsă de loialitate faţă de secretarul general, şi care adeseori erau demişi. Una dintre consecinţele nefericite ale acestor proceduri, atât pentru Ceauşescu, cât şi pentru ţară, a fost acumularea la vârf a oficialilor gata să-i ofere lui Ceauşescu doar sfaturile pe care acesta voia să le audă.

În cursul anilor 1970, economia a dat semne tot mai mari de slăbiciune, în ciuda creşterii continue impresionante, iar începând cu anii 1980 a intrat într-o fază de colaps. Cauzele erau numeroase şi complexe. În timpul lui Ceauşescu, efortul de industrializare a fost neînduplecat şi împins la extrem. În viziunea sa, industria grea avea să aibă mai multe beneficii : urma să pună bazele noii ordini economice comuniste, să asigure autonomia României în relaţiile cu Uniunea Sovietică şi să întărească poziţia internaţională a ţării. Industria şi diversele ei întreprinderi au continuat aşadar să aibă întâietate la alocarea investiţiilor de capital, adesea în detrimentul agriculturii şi al altor ramuri ale economiei, aparent mai puţin importante. Pentru a-şi finanţa planurile economice ambiţioase, regimul recursese la împrumuturi de la guverne străine şi instituţii financiare internaţionale precum FMI, impunând astfel ţării o datorie substanţială. Strategia consta în utilizarea împrumuturilor pentru a construi noi întreprinderi şi a extinde capacitatea de producţie a celor mai vechi, apoi în vânzarea bunurilor lor pe piaţa internaţională, care însemna în primul rând Occidentul, şi folosirea profiturilor pentru achitarea creditelor.

Evenimentele au luat însă o altă întorsătură. Spre sfârşitul anilor 1970, atât industria, cât şi agricultura erau grav afectate de deficitul de energie şi materii prime, de dezastrele naturale şi de managementul defectuos la nivel local, însă de vină erau şi procesul decizional alături de coordonarea ineficientă la cele mai înalte niveluri. Ceauşescu nu avea de gând să se abată de la crearea unei industrii grele, deşi dezavantajele începuseră să fie tot mai evidente. Nu era îndeajuns de receptiv sau de curajos încât să recunoască dezagregarea treptată a sistemului pe care el însuşi îl implementase. S-a agăţat de această viziune asupra viitorului şi nu a abandonat mijloacele pe care le alesese pentru înfăptuirea ei.

Ca răspuns la criza din anii 1980, care se adâncea, Ceauşescu şi grupul din jurul său au respins orice concesie serioasă făcută forţelor pieţei şi tendinţelor economice internaţionale, cum era cazul în Ungaria, de exemplu. În schimb, au intensificat mecanismele de planificare şi control central, au impus forţei de muncă o productivitate sporită, fără a oferi măriri salariale pe măsură, au redus aprovizionarea cu energie, alimente şi alte bunuri a populaţiei şi au găsit diverse modalităţi de mărire a taxelor. Apoi a urmat decizia lui Ceauşescu din decembrie 1982 de a achita cât mai repede datoria externă considerabilă, pentru a împiedica ţările occidentale şi instituţiile lor financiare să se amestece în modul în care gestiona el economia. Drept urmare, regimul a supus