populaţia unor privaţiuni şi mai mari. Mai ameninţător pentru regim, aceste măsuri de austeritate testau loialitatea liderilor şi membrilor obişnuiţi ai partidului şi chiar a persoanelor privilegiate, pe măsură ce nivelul lor de trai scădea.

În timp ce economia se clătina, iar suferinţa populaţiei se adâncea, Ceauşescu a demarat proiecte măreţe care necesitau multă forţă de muncă şi capital, dar a căror valoare economică şi socială era îndoielnică. Lucrările la Canalul Dunăre – Marea Neagră, abandonate la începutul anilor 1950, fiind considerate nerealiste, au fost reluate şi încheiate în 1986. Deşi a redus semnificativ distanţa pe care o aveau de parcurs navele de-a lungul cursului inferior al Dunării spre Marea Neagră, traficul a fost sub aşteptări. De neabătut, Ceauşescu a planificat extinderea proiectului, prin crearea unui canal în sudul Munteniei, până la Bucureşti, capitala devenind astfel port. Toate făceau parte din planul său grandios de a transforma Bucureştiul într-o capitală cu adevărat europeană, pe care l-a pus în practică printr-un vast program de construcţii în centrul oraşului, menit să ridice clădiri publice imense, îndeosebi Casa Republicii, a doua ca dimensiune după Pentagonul din Washington. Pentru a obţine spaţiu, porţiuni extinse din Bucureşti, care datau de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi dădeau oraşului o bună parte din farmecul său, au fost rase. Nici zonele rurale nu au scăpat de demolări şi de frenezia construcţiilor. „Sistematizarea satului” la care Ceauşescu se gândise de ani buni era acum în plină desfăşurare. Principalele sale obiective erau înlocuirea miilor de sate cu „centre agrotehnice” şi transformarea locuitorilor lor în proletari. Întregul proiect pare să fi fost gândit ca ultima etapă în procesul de modernizare a mediului rural început la sfârşitul anilor 1940. Ceauşescu şi apropiaţii săi erau de părere că prin „sistematizare” puteau distruge în sfârşit ţărănimea tradiţională cu mentalitatea şi stilul ei de viaţă, ceea ce scăpase colectivizării.

Regimul a renunţat la destinderea societăţii. Niciun aspect al vieţii sociale nu a scăpat atenţiei, partidul impunându-şi voinţa asupra populaţiei cu mai multă hotărâre decât înainte. Desăvârşirea comunismului justifica, în viziunea lui Ceauşescu, atât disoluţia permanentă a societăţii civile, cât şi intruziunea în cele mai intime zone ale vieţii private, îndeosebi prin aplicarea rigidă a interzicerii avorturilor. Acelaşi spirit al controlului, acelaşi dispreţ pentru cetăţeanul individual au domnit în toate demersurile, publice şi private, în muncă, educaţie, informare, sănătate, asigurarea locuinţelor şi a hranei şi distracţie.

Sistemul a avut însă şi beneficii. Analfabetismul fusese eradicat, partidul încercând să expună toate straturile populaţiei la învăţăturile sale cu privire la caracterul inevitabil al comunismului şi să-i atragă astfel mai uşor pe cetăţeni în efortul de a-l înfăptui. Educaţia la nivel mediu şi superior era accesibilă unui număr mai mare de studenţi decât înainte, inclusiv din păturile mai modeste ale societăţii, şi cu toţii beneficiau de fonduri. În mod similar, sistemul medical era accesibil tuturor în mod gratuit sau cu un cost redus, îmbunătăţire care a fost mai ales în folosul populaţiei din mediul rural. Şomajul a fost eliminat, în sensul că tuturor le era garantat un loc de muncă, chiar dacă poziţia respectivă poate că nu era prima opţiune a salariaţilor, iar în numeroase întreprinderi erau angajaţi mai mulţi oameni decât era nevoie. Odată cu locul de muncă veneau şi beneficiile, precum găsirea unei locuinţe şi pensii garantate la retragerea din activitate. Vasta reţea socială astfel instalată era extrem de importantă pentru majoritatea populaţiei, atât la oraş, cât şi la ţară, şi câtă vreme a funcţionat în mod adecvat, e posibil să fi atenuat opoziţia faţă de regim.

Faţă de elementele societăţii care nu se integrau cu uşurinţă în noul stat naţional comunist pe care îl construia Ceauşescu acesta era tolerant, însă ambele părţi ştiau că un asemenea aranjament nu putea fi decât temporar. În relaţia sa cu Bisericile, de pildă, a urmat în mare tactica iniţiată de Gheorghiu-Dej. Bisericii Ortodoxe Române Ceauşescu i-a oferit privilegii materiale şi o sferă limitată pentru exercitarea funcţiilor sale strict religioase, iar în schimb aştepta ca Biserica să-i ofere sprijinul deplin al clerului pentru obiectivele sociale şi economice ale regimului pe plan intern şi să-i pună aspiraţiile şi realizările în cea mai favorabilă lumină cu putinţă în cadrul conferinţelor religioase internaţionale. Regimul a explicat clerului că nu avea alt rol public în afara celui atribuit de partid. În general, majoritatea prelaţilor au încuviinţat.

Regimul Ceauşescu, la fel ca acela al lui Gheorghiu-Dej, a proclamat egalitatea femeilor şi a plasat „emanciparea” lor printre priorităţile partidului. Într-adevăr, de la începutul Republicii Populare, un număr tot mai mare de femei s-au alăturat forţei de muncă din toate acele locuri, de la uzine până la laboratoare experimentale, care înainte fuseseră aproape în exclusivitate apanajul bărbaţilor. De asemenea, femeile făceau parte din organismele de partid şi de stat, la toate nivelurile, în conformitate cu proporţiile stabilite. Aveau până şi propriile lor organizaţii. Însă acesta era un alt exemplu de formă fără fond, deoarece femeile nu îşi puteau controla propriul destin. Partidul le trata aşa cum trata şi minorităţile, intelectualitatea, clerul şi toate celelalte grupuri sociale. Lua decizii fără consultări autentice cu cei care urmau să fie afectaţi de acţiunile sale. Principalul scop al Partidului Comunist nu era acela de a încuraja eliberarea femeilor, în adevăratul sens al cuvântului, ci mai curând, la început, de a dobândi o forţă suplimentară de muncă cu care să-şi pună în practică proiectele economice şi, apoi, de a slăbi autonomia familiei şi a dizolva structurile existente în favoarea noilor colectivităţi.

În epoca Ceauşescu, femeile erau declarate „muncitoare socialiste egale”, iar Elena Ceauşescu, care a devenit din ce în ce mai vizibilă în anii 1970 şi care împărţea puterea politică cu soţul ei şi îl însoţea în toate călătoriile sale, părea întruchiparea noii femei socialiste. Însă acest exemplu de egalitate a sexelor nu reflecta adevărata condiţie a femeilor. Pentru ele, egalitatea însemna să se dedice trup şi suflet construirii socialismului, să fie