Politicile culturale urmate de Ceauşescu nu s-au abătut de la principiul instituit după preluarea puterii de către comunişti în 1947 : mobilizarea tuturor talentelor creatoare în scopul încurajării făuririi socialismului. La fel ca în epoca Gheorghiu-Dej, perioadele de constrângeri au alternat cu momente de liberalizare, după cum dictau nevoile de politică internă şi externă. Însă în epoca Ceauşescu succesiunea evenimentelor a dus în mod inevitabil de la liberalizarea anilor 1960 la constrângerile din anii 1980, pe măsură ce el însuşi, inflexibil şi dogmatic, a devenit centrul obligatoriu al atenţiei. Metodele de management cultural ale regimului sunt deosebit de frapante în istoriografia şi literatura vremii. Cu toate acestea, cenzura s-a dovedit uneori surprinzător de ineficientă, iar scriitorii şi oamenii de ştiinţă, ca de obicei, au fost nespus de ingenioşi în contestarea graniţelor impuse creativităţii.

17. Nicolae Ceauşescu, soţia sa Elena şi fiul său Nicu la inaugurarea Canalului Dunăre – Marea Neagră, 1986

Din punctul de vedere al lui Ceauşescu, după cum el însuşi sugera în Tezele din iulie, principala funcţie a istoriei era aceea de a sluji interesele partidului sau, după cum era din ce în ce mai evident, propriile sale interese, trebuind astfel să devină unul dintre stâlpii ideologici ai formei sale de naţional-comunism. Însă istoricii dădeau dovadă de un profesionalism remarcabil.

În ciuda – dar uneori şi datorită – îndemnurilor regimului, istoricii s-au implicat în cercetări fundamentale şi variate. Ei au analizat tendinţele pe termen lung ale dezvoltării instituţionale şi politice româneşti şi au avut contribuţii însemnate la înţelegerea schimbării economice şi sociale din mediul rural din Evul Mediu până în secolul XX. Au dezbătut chestiuni controversate, precum natura şerbiei şi a deţinerii de moşii în principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, efectele suzeranităţii otomane asupra evoluţiei lor economice şi sociale, răscoalele ţăranilor şi nemulţumirile muncitorilor de la începutul secolului XX, iar pe parcurs au produs monografii solide, adesea revoluţionare, şi au creat colecţii valoroase de surse de toate felurile. Deşi ambiţiile regimului au înclinat adesea spre un fel de autarhie culturală, la fel ca în economia de la sfârşitul anilor 1980, iar partidul era precaut în ceea ce priveşte curentele intelectuale şi culturale occidentale, istoricii şi-au menţinut şi chiar şi-au extins contactele cu comunitatea ştiinţifică din Vest.

Fervoarea patriotică şi cultul personalităţii promovate necontenit de regim au condus în mod inevitabil la exagerări şi distorsionări în istoriografia unora. Insistenţa asupra surselor autohtone ale realizărilor politice şi culturale ale românilor îndrepta atenţia spre daci şi traci ca adevăraţii strămoşi ai românilor moderni. Această „tracomanie”, cum au numit criticii curentul, a diminuat rolul slavilor în formarea românilor, idee la modă în epoca stalinistă, şi chiar a minimalizat contribuţiile romanilor.

Un exemplu tipic de înfloritură istoriografică a fost încercarea, în frunte cu Institutul de Istorie a Partidului Comunist Român, de a integra partidul în ampla istorie a României şi de a-i oferi un loc de cinste. Obiectivul era acela de a spori legitimitatea partidului în faţa opiniei publice, arătând că fusese şi continua să fie apărătorul independenţei ţării. Elaborarea unei asemenea teze şi inocularea ei erau misiuni dificile, dată fiind subordonarea partidului faţă de Uniunea Sovietică în perioada interbelică şi în deceniul de după al Doilea Război Mondial. Însă aceste inconveniente puteau fi acoperite cu lovituri bine plasate la adresa Rusiei ţariste şi a Uniunii Sovietice. Basarabia s-a dovedit utilă în acest scop. Mai multe lucrări au atras atenţia asupra pactului dintre Hitler şi Stalin din 23 august 1939 prin care anexarea provinciei de către Uniunea Sovietică fusese consimţită tacit. O reabilitare parţială a lui Ion Antonescu, care era zugrăvit în mai multe lucrări drept protectorul naţiunii române, era o lovitură la fel de îndrăzneaţă împotriva Uniunii Sovietice, menită să trezească sentimente patriotice.

În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Ceauşescu a căpătat proporţii nemaivăzute. Acesta era prezentat pretutindeni ca sursă fundamentală de idei şi decident dinamic. Istoricii de o anumită factură ideologică l-au plasat în descendenţa făuritorilor României moderne de mai bine de 2.000 de ani, alături de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care unise Moldova şi Ţara Românească, Mircea cel Bătrân, care oprise înaintarea otomană, şi, în sfârşit, Burebista, pe care istoricii partidului l-au proclamat întemeietorul statului român unificat.

Nu este de mirare că, într-un asemenea climat intelectual, istoriografia marxistă autentică nu s-a putut dezvolta. Marxism-leninismul a fost în mare parte abandonat în favoarea unei interpretări a istoriei române care atribuia Partidului Comunist rolul de lider al naţiunii. Aşadar, pentru partid şi pentru Ceauşescu, istoria nu era depozitarul marilor adevăruri cu privire la evoluţia României, ci mai curând un instrument de realizare a obiectivelor pragmatice de moment.

Dintr-o asemenea perspectivă, literatura era menită să îndeplinească un rol asemănător. Împletirea cultului personalităţii cu naţionalismul şi-a găsit o expresie extraordinară în doctrina protocronismului din anii 1970 şi 1980. Originile sale imediate pot fi găsite într-un articol publicat de criticul literar Edgar Papu (1908-1993) în populara revistă lunară literară şi culturală Secolul 20, în 1974. În tonuri moderate, acesta sugera că era timpul să se măsoare originalitatea şi meritele scriitorilor români din trecut în raport cu contribuţiile lor la valorile culturale europene. Unele dintre comentariile sale erau pe potriva noului naţionalism şi a autoglorificării practicate de Ceauşescu. Numeroşi susţinători ai regimului, care au ajuns să fie cunoscuţi drept protocronişti, au preluat ideile lui Papu pentru a-şi atinge propriile scopuri, intensificând astfel retorica naţionalistă. Ei erau convinşi că românii greşiseră în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, când imitaseră cultura occidentală, deoarece aceasta le insuflase un puternic sentiment de inferioritate culturală. Papu a dezvoltat la rândul său această temă şi, în Din clasicii noştri (1977),