— Îţi aminteşti de vremea când soarele s-a mişcat? întrebă Vala.

— Eram copil pe atunci. Au fost vremuri înspăimântătoare.

Nu arăta suficient de înspăimântat, gândi Vala. Louis Wu îi vizitase pe aceşti oameni; dar ceea ce Louis îi spusese lui Valavirgillin, se pare că nu le fusese împărtăşit şi lor.

Este un inel, spusese el. Arcada este o parte a inelului pe care stai acum. Soarele a început să se clatine pentru că inelul este descentrat, în câţiva falani, inelul va atinge soarele. Dar îţi jur că-l voi opri, sau voi muri încercând să fac acest lucru.

Mai târziu, soarele încetase să se mai clatine.

Beedj încă mai înainta în ritm alert, oprindu-se ici şi colo pentru a examina cadavrele; tăia câte un smoc de iarbă cu sabia pentru a vedea ce se ascunde dedesubt; mânca ceea ce tăiase şi îşi continua cercetarea. Degaja mai multă energie decât Thurl. Vala nu remarcase vreo provocare între ei — comandă simplă şi simplă supunere; era, însă, sigură că îl avea în faţă pe următorul Thurl.

Îşi făcu singură curaj să întrebe:

— Thurl, a venit cumva printre voi un hominid necunoscut care pretindea că este dintr-un loc din cer?

Thurl o privi uimit.

— Din cer?

Cu greu ar fi putut uita, dar trebuia să păstreze secretele.

— Un bărbat vrăjitor cu faţa îngustă şi lipsită de păr, cu piele bronzată, scalp negru şi drept, mai înalt decât semenii mei şi mai îngust în umeri şi şolduri.

Vala îşi ridică două degete, îşi alungi colţurile ochilor, apoi continuă.

— Avea ochii aşa… El a fiert o mare din împrejurimi, pentru a pune capăt plăgii aduse de Florile-Oglindă.

Thurl aprobase din cap tot timpul.

— Lucrul ăsta a fost făcut de bătrânul Thurl, cu ajutorul lui Louis Wu, spuse el. Dar cum de ştii tu asemenea lucruri?

— Am călătorit împreună cu Louis Wu departe, spre babord. Fără lumina soarelui, Florile-Oglindă nu se pot apăra, spunea el. Norii, totuşi, nu s-au împrăştiat niciodată de atunci?

— Niciodată. Noi ne-am sădit iarba aşa cum ne-a învăţat vrăjitorul. Smeerpii şi alţi săpători de tunele prin pământ se deplasau cu mult în faţa noastră. Oriunde am ajuns, am găsit Florile-Oglindă mâncate de la rădăcină. Iarba nu creşte prea bine în această lumină slăbită de nori, aşa că la început a trebuit să mâncăm Florile-Oglindă. Roşii, care-şi păşteau cirezile pe iarba noastră în timpul tatălui meu şi s-au luptat cu noi când am protestat, ne-au urmat în noua câmpie. Culegătorii au vânat săpătorii de tunele. Oamenii Mării s-au retras pe râul pe care Florile-Oglindă puseseră stăpânire.

— Ce s-a întâmplat cu Vampirii?

— Se pare că şi lor le-a mers bine.

Vala zâmbi.

— Exista o regiune, continuă Thurl, pe care noi toţi o evitam. Ca să se ferească de lumina soarelui, Vampirii aveau nevoie de un sistem de peşteri, de copaci, de orice. Când au apărut norii, nu s-au mai temut de soare. Au început să călătorească tot mai departe de locaşurile lor. Nu ştim mai mult decât atât.

— Trebuie să-i întrebăm pe Demoni.

— Voi, Oamenii-Maşină, vorbiţi cu Demonii? — Lui Thurl nu părea să-i placă ideea.

— Ei îşi au propriile companii. Dar ştiu unde a murit cineva. Mai mult ca sigur, ei cunosc locurile unde vânează Vampirii şi cele în care se ascund în timpul zilei.

— Demonii acţionează numai noaptea. Eu n-aş şti cum să vorbesc cu ei.

— S-a făcut! — Vala încerca să-şi amintească, dar mintea nu-i funcţiona prea bine. Oboseala îşi spunea cuvântul. — S-a făcut. Când apare o nouă religie, sau un vechi preot moare, există un rit de succesiune pentru noul şaman. Demonii trebuie să cunoască şi să accepte ritualurile cerute de cel mort.

Taurul aproba din cap. Demonii erau nevoiţi să ducă la bun sfârşit ceremoniile funerare ale oricărei religii, cu limite evidente.

— Cum aşa?

— Trebuie să li se atragă atenţia. Trebuie curtaţi. Merge orice în sensul ăsta, mai ales că sunt timizi. De fapt, şi ăsta este un test. Un nou preot nu va fi luat în serios până nu are de-a face cu Demonii.

Taurul fluieră uimit.

— Să fie curtaţi?

— Semenii mei au venit aici ca negustori, Thurl. Demonii au ceva ce ne dorim şi noi: cunoaştere. Ce le-ai putea oferi în schimb? Mai nimic. Ei stăpânesc lumea, Arcada şi totul, şi nu trebuie decât să fie întrebaţi.

— Curtaţi. — Uriaşul scrâşni din dinţi. — Cum?

Ce auzise şi ea? Poveşti spuse noaptea; nu prea multe, din punctul de vedere al negocierilor. Dar îi văzuse şi vorbise cu ei.

— Demonii lucrează la ferma din umbră, de sub aglomerarea de clădiri plutitoare, departe, spre babord. Noi îi plătim cu unelte, iar Constructorii Oraşului le acordă privilegiile Bibliotecii. Vor negocia pentru informaţii.

— Dar noi nu ştim nimic.

— Aproape adevărat.

— Ce altceva le-am putea noi da? insistă Thurl. Oh, Valavirgillin, asta-i de-a dreptul cumplit!

— Ce?

Thurl făcu semn cu mâna spre zona din faţa lui. Acolo, se vedeau aproape o sută de cadavre de Vampiri, toţi căzuţi aproape de zid, şi cam cincizeci de Giganţi ai Ierbii, împrăştiaţi de la limita de bătaie a arbaletelor până la iarba necosită.

Beedj examina un cadavru mai mic. Remarcase că este privit şi îi ridicase capul, pentru ca Vala să-i vadă faţa. Era Himapertharee, din echipajul lui Anthrantillin.

Un fior îi parcurse şira spinării. Thurl avea dreptate.

— Demonii trebuie să se hrănească, spuse ea. Mai mult decât atât, dacă aceste mii de cadavre sunt lăsate să putrezească, ar putea izbucni o epidemie. Toţi vor da vina pe Demoni. Trebuie să vină să cureţe.

— Dar de ce ar asculta ei de mine?

Vala îşi clătină capul, pe care îl simţea ca umplut cu bumbac.

— Şi ce facem după ce aflăm unde este lăcaşul Vampirilor? Îi atacăm noi?

— Demonii s-ar putea să ne spună, de asemenea…

Thurl o rupse la fugă. Vala îl văzu pe Beedj agitându-şi braţele şi ţinând… ce? Chiar în acea clipă, tocmai îl zdruncina violent, apoi îl aruncă cât colo, iar el alergă în direcţia opusă. „Lucrul” se chirci şi rămase nemişcat, dar Beedj continua să urle.