mai mult aerul dinăuntru. Timpanele îi fură asaltate de ace de gheaţă. Încetă brusc să se mai zbată. Aşteptă cu fatalismul desperării, în vreme ce extrasolarul străbătea vidul, ocolind cabina, spre locul unde un cablu gros de trei centimetri se întindea către modulul final al navei sale.

* * *

În Centură, nu existau multe cargoboturi mari. Majoritatea minerilor preferau să-şi transporte singuri minereul exploatat. Navele ce purtau încărcături voluminoase de la un asteroid la altul nu aveau dimensiuni mari, ci erau prevăzute cu o mulţime de anexe. Echipajul întindea piloni şi cabluri, alcătuind plase ori reţele de greutate minimă, în care se plasa încărcătura. Se foloseau sprayuri cu spumă de plastic ca să protejeze obiectele fragile, totul se învelea în folii reflectorizante, care aveau menirea de a opri eventualele incendii provocate de flăcările jeturilor de propulsie, şi se decola cu putere minimă.

Blue Ox reprezenta un caz aparte. Nava transporta fluide şi pulberi fine: mercur rafinat şi apă extrasă, grăunţe, seminţe, staniu impur cules din lacurile de pe faţa însorită a lui Mercur, amestecuri de elemente chimice periculoase din atmosfera jupitereană. Asemenea încărcături nu erau frecvente. De aceea, Blue Ox era un rezervor gigantic cu o cabină micuţă pentru trei persoane şi un tub de fuziune dispus pe axa mare a navei. Cu toate acestea, deoarece rezervorul trebuia uneori să devină cală pentru obiecte masive, fusese proiectat cu un capac uriaş şi instalaţii de amarare.

Einar Nilsson stătea pe marginea calei, privind în interior. Avea înălţimea de peste doi metri şi era gras pentru un centuran — de fapt, gras pentru oricine, deoarece grăsimea i se depusese pe abdomen şi în curba uriaşă a guşei. Era tot numai curbe; nicăieri nu se zărea vreo trăsătură unghiulară. Trecuse mult de când fusese într-o navetă. Nu-i plăceau acceleraţiile mari.

Simbolul de pe costumul lui era o navă vikingă, având la provă un dragon fioros, plutind pe jumătate afundat în vâltoarea strălucitoare, lăptoasă, a unei galaxii spirale.

Vechea navetă de minerit a lui Nilsson devenise barca de salvare a lui Blue Ox. Tubul de fuziune, subţire şi evazat la un capăt, se întindea pe aproape toată lungimea calei. Exista un calculator Ajubei 4-4, aproape nou, interfeţe ce-i slujeau drept senzori şi mijloace de comunicare, echipamente radar, radio, sonice, hi-fi şi monocromatice. Fiecare obiect era ancorat separat, în şase modalităţi diferite, pe peretele interior. Nilsson încuviinţă satisfăcut din cap şi creasta centurană, blondă cu fire grizonate, atinse vârful căştii sale.

— Dă-i bice, Nate!

Nathan La Pan începu să sprayeze interiorul rezervorului. În treizeci de secunde, acesta era plin cu spumă de plastic care se întărea instantaneu.

— Închide!

Capacul mare coborî, poate strivind spuma rămasă pe marginile chepengului. Nu se auzi însă nici un sunet. Portul Patroclus se găsea în vid, deschis sub cerul negru.

— Cât mai avem, Nate?

— Douăzeci de minute până la cursul optim.

— Perfect, îmbarcarea! Tina, ai auzit?

— Gata.

Se auzi declicul radioului. Nathan era tânăr, dar învăţase deja să nu irosească cuvintele. Einar îl luase la solicitarea tatălui său, care îi era prieten vechi.

Tehniciana-programator reprezenta altă poveste. Einarîi privi silueta zveltă, descriind un arc spre sasul navei. Nu fusese o săritură rea, deşi parcă impulsul iniţial fusese cam mare.

Tina Jordan era o planetară expatriată. Avea treizeci şi patru de ani, adică suficient ca să ştie ce anume făcea, şi iubea navele. Probabil că era îndeajuns de inteligentă ca să nu-l încurce. Nu pilotase însă niciodată o navetă-solo. Einar îi privea cu suspiciune pe indivizii care nu aveau încredere în ei înşişi pentru a zbura singuri. Oricum, avea mâinile legate în privinţa asta; nimeni altul din baza Patroclus nu putea opera un Ajubei 4-4.

Blue Ox urma să pornească în lateral, pentru a intersecta traiectoria navei aliene, după care avea să descrie o curbă spre Soare. Einar privi în depărtarea beznei bătute în diamante, în direcţia aproape opusă astrului. Punctuleţele slabe ale troienelor posterioare nu-i blocau vederea. Nu se aştepta să zărească extrasolarul şi nici nu-l văzu. Se afla însă acolo, căzând liber spre orbita în forma literei J descrisă de Blue Ox.

* * *

Trei puncte coliniare şi un al patrulea foarte aproape de ele. Nick privea ecranul, cu pleoapele aproape lipite, astfel încât cutele din jurul comisurilor păreau nişte păienjenişuri. Indiferent ce anume se petrecuse, contactul avusese loc.

Alte probleme solicitau atenţia Primului Secretar. Negocierile cu Pământul în privinţa finanţării statosondelor şi a distribuţiei încărcăturilor acestora pe cele patru colonii interstelare. Detalii comerciale referitoare la staniul de pe Mercur. Problema extrădării. Petrecea prea mult timp aici, însă ceva îi şoptea că putea fi vorba despre cel mai important eveniment din istoria omenirii.

Glasul lui Cutter răsună brusc din intercom:

— Nick? Blue Oxvrea să decoleze.

— Să-i dea drumul.

— Perfect, dar am observat că nu sunt înarmaţi.

— Au motor cu fuziune, nu? Plus jeturi direcţionale supradimensionate. Dacă le trebuie mai mult decât atât, înseamnă că ne aşteaptă războiul.

Nick închise legătura şi căzu pe gânduri. Avea oare dreptate? Nici chiar o încărcătură nucleară n-ar fi avut eficienţa jetului de evacuare al unui motor cu fuziune. Iar o bombă nucleară era o armă evidentă, o insultă pentru un extrasolar paşnic. Deşi…

Reveni la dosarul lui Brennan. Nu era deloc voluminos. Centuranii n-ar fi acceptat un guvern care să le iscodească prea mult vieţile.

John Fitzgerald Brennan părea centuranul mijlociu perfect. Vârsta: patruzeci şi cinci de ani. Două fiice — Estelle şi Jennifer — cu aceeaşi femeie, Charlotte Leigh Wiggs, mecanic de utilaje agricole în Mărginire. Brennan începuse să economisească sume frumuşele într-un fond de pensii, pe care-l lichidase însă de două ori, deschizând conturi pentru fetele sale. În două rânduri, copoii îi confiscaseră încărcături de minereu radioactiv. O singură contrabandă ar fi reprezentat ceva obişnuit. Centuranii râdeau de contrabandiştii nepricepuţi, însă un individ care nu fusese niciodată prins putea fi suspectat că nici nu încercase. Că n-avea curaj.

Imaginea de pe costum: Madona din portul Lligat Dali.{Salvador Dali (1904–1989), pictor spaniol suprarealist (n. trad.)} Nick se încruntă. Uneori, minerii spaţiali pierdeau contactul cu realitatea. Brennan