Joseph Heller descarcă cărți motivaționale online gratis .Pdf 📖

  Exista însă un clenci…

  Şi acesta era Clenciul-22.

  Insula Pianosa se află în Marea Mediterană, la opt mile sud de Elba. Este foarte mică şi evident că pe ea nu se puteau petrece toate faptele descrise aici. Ca şi locul de acţiune al acestui roman, şi personajele sunt imaginare.

 TEXANUL.

  A fost dragoste la prima vedere.

  De prima oară când l-a văzut pe capelan, Yossarian s-a îndrăgostit nebuneşte de el.

  Yossarian era în spital pentru o durere la ficat care presupunea un icter. Medicii erau nedumeriţi că nu era tocmai icter. Dacă s-ar fi dovedit a fi icter, l-ar fi putut trata. Dacă nu s-ar fi dovedit un icter şi durerea i-ar fi trecut, l-ar fi putut externa. Dar faptul că rămânea un icter presupus îi deruta.

  Veneau în salon în fiecare dimineaţă, trei bărbaţi vioi şi gravi, cu limbi eficiente şi ochi ineficienţi, însoţiţi de vioaia şi grava soră Duckett, una dintre infirmierele salonului care nu-l plăceau pe Yossarian. Citeau fişa de la picioarele patului şi îl întrebau enervaţi dacă mai are dureri. Păreau a se enerva şi mai tare când el le spunea că situaţia e aceeaşi.

  — Nici o schimbare? întreba colonelul plin.

  Medicii schimbau priviri când el clătina din cap.

  — Mai daţi-i o pastilă.

  Sora Duckett îşi nota să-i mai dea lui Yossarian o pastilă şi cei patru treceau la patul următor. Nici o soră nu-l plăcea pe Yossarian. De fapt, nu-l mai durea ficatul, dar Yossarian nu spunea şi medicii nu bănuiau nimic. Bănuiau doar că îşi deplasase maţele şi nu spunea nimănui.

  Yossarian avea tot ce-şi dorea la spital. Mâncarea nu era tocmai rea şi i-o aduceau la pat. Primea supliment de carne proaspătă, iar după-amiaza, când începea zăduful, şi el şi ceilalţi aveau parte de suc de fructe rece sau lapte cu cacao rece. În afară de medici şi de infirmiere, nu-l deranja nimeni. O mică parte a dimineţii trebuia să cenzureze scrisori, dar după aceea era liber să trândăvească tot restul zilei cu conştiinţa curată. Se simţea bine la spital şi nu era o problemă să rămână internat, întrucât avea permanent o temperatură de treizeci şi opt de grade. Se simţea chiar mai bine decât Dunbar, care trebuia să se trântească mereu pe burtă ca să-i convingă să-i aducă mâncarea la pat.

  După ce se hotărî să petreacă în spital tot restul războiului, Yossarian le scrise tuturor cunoştinţelor că este internat în spital, dar nu menţionă niciodată motivul. Într-o zi îi trecu prin cap o idee mai inteligentă. Le scrise tuturor cunoştinţelor că urma să plece într-o misiune foarte periculoasă. Au solicitat voluntari. Este foarte periculos, dar cineva trebuie s-o facă. O să vă scriu de îndată ce mă voi întoarce. Şi de atunci nu mai scrisese nimănui.

  Toţi pacienţii ofiţeri din salon erau obligaţi să cenzureze scrisorile tuturor pacienţilor recruţi care erau instalaţi în saloane separate. Era o treabă monotonă şi Yossarian constată dezamăgit că vieţile recruţilor erau doar cu puţin mai interesante decât vieţile ofiţerilor. După prima zi, îi trecu orice curiozitate. Ca să mai spargă monotonia, inventă diverse jocuri. Moarte tuturor determinanţilor, declară el într-o zi, eliminând din toate scrisorile care-i treceau prin mână adverbele şi adjectivele. În ziua următoare declară război articolelor. Ajunse la un nivel şi mai înalt de creativitate în ziua care urmă, înnegrind tot textul scrisorilor cu excepţia articolelor. Simţi că acest procedeu crea tensiuni mai dinamice între rânduri şi aproape în toate cazurile transmitea un mesaj mult mai universal. Curând după aceea, excluse o parte din formulele de adresare şi din semnături, lăsând textul neatins. O dată, şterse o scrisoare întreagă, cu excepţia adresării „Dragă Mary” şi la sfârşit scrise: „Tânjesc dramatic după tine. A. T. Tappman, capelan în Armata Statelor Unite”. A. T. Tappman era numele capelanului grupului.

  După ce epuizase toate posibilităţile de cenzurare a scrisorilor, începu să atace numele şi adresele de pe plicuri, lichidând case şi străzi în totalitate, anihilând metropole întregi, cu o nonşalantă răsucire a încheieturii mâinii, de parcă ar fi fost însuşi Dumnezeu. Conform Clenciului-22, fiecare scrisoare cenzurată trebuia să poarte numele ofiţerului cenzor. Pe cele mai multe scrisori nu le citea deloc. Pe cele pe care nu le citea deloc îşi scria numele. Pe cele pe care le citea, scria Washington Irving. Când se plictisi şi de asta, semnă Irving Washington. Cenzurarea scrisorilor avu repercusiuni grave, producând un val de nelinişte într-un eteric eşalon militar care infiltră în salon un tip de la C. I. D. (Departamentul de Investigaţii Criminale), pozând în pacient. Toţi şi-au dat seama că era de la C. I. D., pentru că se interesa mereu de un ofiţer pe nume Irving sau Washington şi pentru că, la o zi după ce a venit, n-a mai vrut să cenzureze scrisori. I se păreau prea monotone.

  De data asta nimerise într-un salon bun, unul dintre cele mai bune de care beneficiaseră el şi Dunbar. Era cu ei de data asta şi căpitanul-pilot de luptă, în vârstă de douăzeci şi patru de ani, cu o mustaţă aurie rară, al cărui avion fusese doborât în Marea Adriatică în miezul iernii şi el nici măcar nu răcise. Acum era vară, căpitanul nu mai căzuse cu avionul şi zicea că are gripă. În patul din dreapta lui Yossarian, încă mai zăcea lasciv pe burtă căpitanul speriat, cu malarie în sânge şi cu o muşcătură pe fund. Vizavi de Yossarian era Dunbar şi lângă Dunbar era căpitanul de artilerie cu care Yossarian încetase să mai joace şah. Căpitanul era un bun jucător şi partidele cu el erau întotdeauna interesante. Yossarian încetase să joace şah cu el pentru că partidele erau atât de interesante, încât deveniseră stupide. Mai era apoi texanul cultivat din Texas, care arăta ca un personaj în Technicolor şi, fiind patriot, considera că oamenii cu stare – oamenii cumsecade – ar trebui să aibă dreptul la mai multe voturi decât vagabonzii,