Yossarian tocmai domolea avântul scrisorilor în ziua în care l-au adus pe texan. Era o zi ca multe altele, liniştită, fierbinte, netulburată de nimic. Zăpuşeala apăsa puternic acoperişul, înăbuşind zgomotele. Dunbar zăcea nemişcat pe spate, cu ochii ţintuiţi de tavan ca ochii unei păpuşi. Se căznea din greu să-şi lărgească orizontul vieţii, cultivându-şi plictisul. Dunbar se căznea atât de tare să-şi lărgească orizontul vieţii, încât Yossarian crezu că murise. Îl puseră pe texan pe un pat din mijlocul salonului şi nu peste mult timp acesta îşi expuse vederile.

  Dunbar se ridică în capul oaselor ca ars.

  — Asta e! strigă el înfierbântat. Lipsea ceva – am simţit tot timpul că lipsea ceva – acum ştiu ce.

  Îşi pocni pumnul de palmă.

  — Nu există patriotism, proclamă el.

  — Ai dreptate, îi răspunse Yossarian. Ai dreptate, ai dreptate, ai dreptate. Hot-dog-ul, echipa The Brooklyn Dodgers. Plăcinta cu mere a mamei. Pentru asta luptă toată lumea. Dar cine luptă pentru oamenii cumsecade? Cine luptă ca să obţină dreptul la mai multe voturi pentru oamenii cumsecade? Nu există patriotism, asta e! Şi nici matriotism!

  Subofiţerul din stânga lui Yossarian nu se lăsă impresionat.

  — Cui îi pasă? întrebă el obosit şi se întoarse pe o parte ca să adoarmă.

  Texanul se dovedi a fi un tip bun la suflet, generos şi simpatic. După trei zile, nimeni nu-l mai putea suferi.

  Reuşea să le producă mâncărimi de enervare pe şira spinării şi toţi se fereau de el – toţi, cu excepţia soldatului în alb, care nu avea încotro. Soldatul în alb era înfăşurat din creştet până în vârful tălpilor în ghips şi bandaje. Avea două picioare neutilizabile şi două braţe neutilizabile. Fusese introdus pe furiş în salon în timpul nopţii şi oamenii habar n-au avut că se afla printre ei decât dimineaţa când s-au trezit şi au văzut cele două picioare ciudate ridicate din şolduri şi cele două braţe ciudate ancorate perpendicular de sus, toate cele patru membre fiind ţintuite în mod straniu în aer, cu nişte greutăţi de plumb atârnate ameninţător deasupra lui, nemişcându-se niciodată. În bandajele de deasupra părţii interioare a ambelor coate erau cusute nişte buze cu fermoar, prin care era hrănit cu un lichid transparent dintr-un borcan transparent. Un tub de zinc silenţios pornea din vintrele lui cimentate şi era cuplat cu un furtun subţire de cauciuc prin care treceau reziduurile din rinichi, picurând apoi eficient într-un borcan transparent, cu capac, aşezat pe pardoseală. Când borcanul de pe pardoseală era plin, borcanul care-i alimenta cotul era gol şi cele două borcane erau pur şi simplu schimbate repede, pentru ca substanţa să poată fi din nou picurată în el. Ei nu vedeau de fapt din soldatul în alb decât o gaură neagră, decolorată, deasupra gurii.

  Soldatul în alb fusese repartizat în patul de lângă texan şi texanul şedea pieziş pe patul lui şi îi vorbea toată dimineaţa, toată după-amiaza şi toată seara, tărăgănând cuvintele, pe un ton plăcut, înţelegător. Pe texan nu-l deranja niciodată că nu primea răspuns.

  În salon se lua temperatura de două ori pe zi. Dimineaţa devreme şi după-amiaza târziu. Sora Cramer intra cu un borcan plin cu termometre şi pornea cu el pe o parte a salonului şi apoi pe cealaltă, împărţind fiecărui pacient câte un termometru. Reuşea să se descurce cu soldatul în alb, introducându-i un termometru în gaura de deasupra gurii şi lăsându-l atârnat de marginea inferioară. După care se întorcea la cel din primul pat, îi scotea termometrul şi îi nota temperatura, apoi se deplasa la patul următor şi făcea din nou turul salonului. Într-o după-amiază, după ce îşi încheie primul circuit şi veni a doua oară la soldatul în alb, îi citi temperatura şi descoperi că murise.

  — Criminalule, rosti calm Dunbar.

  Texanul îşi ridică privirea cu un zâmbet şovăielnic pe faţă.

  — Ucigaşule, spuse Yossarian.

  — Ce tot îndrugaţi? întrebă nervos texanul.

  — Tu l-ai omorât, spuse Yossarian.

  Texanul se crispă.

  — Sunteţi nebuni. Nici nu l-am atins.

  — Tu l-ai omorât, spuse Dunbar.

  — Am auzit că tu l-ai ucis, spuse Yossarian.

  — L-ai ucis fiindcă era negrotei, spuse Dunbar.

  — Sunteţi nebuni! strigă texanul. Aici nu sunt primiţi negroteii. Au un loc special pentru negrotei.

  — L-a băgat sergentul pe ascuns, spuse Dunbar.

  — Sergentul comunist, spuse Yossarian.

  — Şi tu ai ştiut.

  Pe subofiţerul din stânga lui Yossarian nu-l impresionase incidentul cu soldatul în alb. Pe subofiţer nu-l impresiona nimic şi nu vorbea niciodată decât ca să-şi arate enervarea.

  Cu o zi înainte de a-l cunoaşte Yossarian pe capelan, o sobă explodase la popotă şi o parte a bucătăriei luase foc. O căldură puternică emana în toată zona. Chiar şi în salonul lui Yossarian, aflat la o distanţă de o sută de metri, se auzea vuietul vâlvătăii şi trosnetul strident al lemnului cuprins de flăcări. Fumul năvălea spre ferestrele vopsite în portocaliu. Peste circa un sfert de oră au sosit macaralele de depanare de la aerodrom pentru a stinge focul. După o jumătate de oră de du-te-vino fără rezultate, pompierii au reuşit să stăpânească situaţia. Brusc, s-a auzit cunoscutul zumzet monoton al bombardierelor care se întorceau din misiune şi pompierii au trebuit să-şi strângă furtunurile şi să se întoarcă în viteză la aerodrom, în eventualitatea că unul dintre avioane s-ar fi prăbuşit şi ar fi luat foc. Avioanele au aterizat cu bine. Imediat ce ultimul a ajuns pe pământ, pompierii au întors maşinile şi s-au repezit înapoi spre deal ca să-şi reia lupta cu focul de la spital. Când au ajuns, focul încetase. Se stinsese de la sine, îşi dăduse duhul, fără a mai lăsa o bucată de jar pentru a fi stropit, iar pompierilor dezamăgiţi nu le-a mai rămas altceva de făcut decât să bea o cafea călâie şi să-şi piardă vremea încercând să reguleze câte o soră.