Capelanul sosi a doua zi după incendiu. Yossarian se îndeletnicea cu expurgarea tuturor cuvintelor, cu excepţia celor drăgăstoase, din scrisori când capelanul se aşeză pe un scaun dintre paturi şi îl întrebă cum se simte. Se aşezase puţin într-o parte şi tresele de căpitan de pe butoniera gulerului său erau singurul însemn pe care-l vedea Yossarian. Yossarian habar nu avea cine e şi presupuse pur şi simplu că era fie un alt medic, fie un alt nebun.

  — A, destul de bine, răspunse el. Mă doare puţin ficatul şi cred că nu sunt un tip prea normal, dar în general mă simt destul de bine.

  — Asta-i bine, spuse capelanul.

  — Da, spuse Yossarian. Da, asta-i bine.

  — Am vrut să vin pe-aici mai de mult, spuse capelanul, dar efectiv nu m-am simţit bine.

  — Asta nu-i bine, spuse Yossarian.

  — Doar un guturai, adăugă repede capelanul.

  — Eu am febră, treizeci şi şapte de grade, adăugă la fel de repede Yossarian.

  — Asta nu-i bine, spuse capelanul.

  — Da, confirmă Yossarian. Da, asta nu-i bine.

  Capelanul se tulbură.

  — Pot să fac ceva pentru dumneata? întrebă el după un timp.

  — Nu, nu, oftă Yossarian. Medicii fac probabil tot ce este omeneşte posibil.

  — Nu, nu, roşi uşor capelanul. Nu la asta m-am referit. Am vrut să spun, ţigări… sau cărţi… sau… jucării.

  — Nu, nu, spuse Yossarian. Vă mulţumesc. Am tot ce-mi trebuie, bănuiesc – totul în afară de sănătate.

  — Asta nu-i bine.

  — Da, spuse Yossarian. Da, asta nu-i bine.

  Capelanul se agită din nou. Privi dintr-o parte într-alta de câteva ori, îşi ridică privirea spre tavan şi apoi o coborî spre podea. Trase adânc aer în piept.

  — Locotenentul Nately vă transmite salutări, spuse el.

  Yossarian află cu părere de rău că aveau un prieten comun. Se părea că până la urmă exista o bază de conversaţie.

  — Îl cunoaşteţi pe locotenentul Nately? întrebă Yossarian cu regret.

  — Da, îl cunosc foarte bine pe locotenentul Nately.

  — E cam ţicnit, nu?

  Capelanul zâmbi stingherit.

  — Regret, dar n-aş putea să spun asta. Nu cred că-l cunosc chiar atât de bine.

  — Mă puteţi crede pe cuvânt, spuse Yossarian. E dus bine cu sorcova.

  Capelanul cântări bine următoarele clipe de tăcere, pe care le spulberă apoi cu o întrebare bruscă.

  — Dumneata eşti căpitanul Yossarian, nu-i aşa?

  — Nately a pornit-o rău. Era de familie bună.

  — Vă rog să mă scuzaţi, insistă sfios capelanul. S-ar putea să comit o eroare foarte gravă. Sunteţi căpitanul Yossarian?

  — Da, mărturisi Yossarian. Sunt căpitanul Yossarian.

  — Din escadrila 256?

  — Din escadrila de luptă 256, răspunse Yossarian. Nu ştiam că mai există şi alţi căpitani Yossarian. Din câte ştiu, sunt singurul căpitan Yossarian pe care-l cunosc, dar mai mult nu ştiu.

  — Înţeleg, spuse nefericit capelanul.

  — Este a doua escadrilă din regimentul al optulea de aviaţie, sublinie Yossarian, dacă vă gândiţi cumva să scrieţi o poezie despre escadrila noastră.

  — Nu, mormăi capelanul. Nu mă gândesc să scriu o poezie despre escadrila dumneavoastră.

  Yossarian se îndreptă brusc de spate când zări cruciuliţa de argint pe cealaltă parte a gulerului capelanului. Era total uluit, căci efectiv nu stătuse niciodată de vorbă cu un capelan până atunci.

  — Sunteţi capelan! exclamă el încântat. Nu ştiam că sunteţi capelan.

  — A, da, răspunse capelanul. Nu ştiaţi că sunt capelan?

  — A, nu. Nu ştiam că sunteţi capelan.

  Yossarian îl privi cu un rânjet larg, fascinat.

  — N-am mai văzut cu adevărat până acum un capelan.

  Capelanul roşi din nou şi îşi privi mâinile. Era un bărbat slab, de vreo treizeci şi doi de ani, cu păr şaten şi ochi căprui şi temători. Avea faţa îngustă şi cam palidă. Un cuib nevinovat de vechi ciupituri de coşuri se afla în adâncitura fiecărui obraz. Yossarian voia să-l ajute.

  — Pot să vă ajut cu ceva? întrebă capelanul.

  Yossarian clătină din cap, încă rânjind.

  — Nu, îmi pare rău. Am tot ce-mi trebuie şi mă simt foarte bine. De fapt, nici nu sunt bolnav.

  — Asta-i bine.

  Regretă aceste cuvinte de îndată ce le rosti şi îşi băgă pumnii în gură chicotind alarmat, dar Yossarian îl dezamăgi păstrând tăcerea.

  — Trebuie să vizitez şi alţi oameni din grup, se scuză el în cele din urmă. O să mai vin să vă văd, probabil mâine.

  — Vă rog, neapărat, spuse Yossarian.

  — Vin numai dacă doriţi să vin, spuse capelanul, plecându-şi sfios capul. Am observat că pe mulţi îi fac să se simtă prost.

  Yossarian radia numai afecţiune.

  — Vreau să veniţi, spuse el. N-o să mă faceţi să mă simt prost.

  Capelanul se lumină cuprins de recunoştinţă, apoi îşi cobori privirea spre o bucată de hârtie pe care o ţinuse tot timpul ascunsă în mână. Numără paturile din salon mărunţind din buze, după care îşi concentră în mod dubios atenţia asupra lui Dunbar.

  — Pot să vă întreb, şopti el încet, dacă acela este locotenentul Dunbar?

  — Da, răspunse Yossarian cu glas tare, acela este locotenentul Dunbar.

  — Vă mulţumesc, şopti capelanul. Vă mulţumesc foarte mult. Trebuie să-l vizitez. Trebuie să-i vizitez pe toţi membrii grupului care se află în spital.

  — Chiar şi pe cei din celelalte saloane? întrebă Yossarian.

  — Chiar şi pe cei din celelalte saloane.

  — Aveţi grijă în celelalte saloane, părinte, îl avertiză Yossarian. Acolo sunt ţinuţi cei bolnavi psihic. Sunt pline de nebuni.

  — Nu este nevoie să-mi spuneţi părinte, spuse capelanul. Sunt anabaptist.

  — Am vorbit al naibii de serios în privinţa celorlalte saloane, continuă sumbru Yossarian. Poliţiştii militari nu vă vor apăra, pentru că ei sunt cei mai ţicniţi dintre toţi. Aş merge cu