dumneavoastră, dar mor de frică. Nebunia e molipsitoare. Acesta este singurul salon de oameni întregi la minte din tot spitalul. În afară de noi, toţi sunt ţicniţi. De altfel cred că acesta este singurul salon cu oameni întregi la minte din lume.

  Capelanul se ridică repede şi se îndepărtă de patul lui Yossarian, apoi dădu din cap zâmbind împăciuitor şi promise să se comporte cu prudenţa cuvenită.

  — Acum trebuie să-l vizitez pe locotenentul Dunbar, spuse el.

  Mai zăbovi o clipă, frământat de remuşcări.

  — Ce-mi puteţi spune despre locotenentul Dunbar? întrebă el în cele din urmă.

  — E un om cât se poate de bun, îl asigură Yossarian. Un adevărat prinţ. Unul dintre cei mai minunaţi, dintre cei mai puţin devotaţi oameni din lume.

  — Nu la asta m-am referit, răspunse capelanul, din nou în şoaptă. Este foarte bolnav?

  — Nu, nu este foarte bolnav. De fapt, nu este bolnav deloc.

  — Asta-i bine, oftă uşurat capelanul.

  — Da, spuse Yossarian. Da, asta-i bine.

  — Un capelan, spuse Dunbar după ce capelanul îl vizitase şi plecase. Ai văzut? Un capelan.

  — Nu-i aşa că e un scump? spuse Yossarian. Poate că ar trebui să i se acorde dreptul la trei voturi.

  — Cine să i-l dea? întrebă bănuitor Dunbar.

  Într-un pat din mica rezervă de la capătul salonului, muncind neîncetat în dosul despărţiturii de placaj vopsit în verde, se afla solemnul colonel de vârstă mijlocie, care era vizitat zilnic de o femeie blândă, cu faţă gingaşă şi păr blond cenuşiu ondulat, care nu era nici infirmieră, nici membră a armatei auxiliare a femeilor şi nici a Crucii Roşii, dar care îşi făcea devotată apariţia la spitalul din Pianosa în fiecare după-amiază, îmbrăcată cu rochii de vară în culori pastelate, foarte elegante, şi cu pantofi albi de piele cu tocuri joase, din care se înălţau dungile, în mod inevitabil drepte, ale ciorapilor de nailon. Colonelul lucra la transmisiuni şi era ocupat zi şi noapte cu transmiterea unor mesaje cleioase, din măruntaie, în bucăţi pătrate de tifon, pe care le împăturea cu meticulozitate şi le depunea într-o găleată albă acoperită, aflată pe noptiera de lângă patul lui. Colonelul era nemaipomenit. Avea o gură cavernoasă, obraji cavernoşi, ochi trişti, mucegăiţi, cavernoşi. Tuşea încet, duios, şi îşi tampona încet buzele cu bucăţile de tifon, cu o scârbă care devenise automată.

  În jurul colonelului roiau veşnic specialişti, care încă se specializau, încercând să determine cauza suferinţei lui. Îi vârau lumini în ochi ca să vadă dacă vede, îi înfigeau ace în nervi ca să-şi dea seama dacă simte ceva. Veneau la el un urolog pentru urina lui, un limfolog pentru limfa lui, un endocrinolog pentru glandele lui endocrine, un psiholog pentru psihicul lui, un dermatolog pentru derma lui; mai veneau un patolog pentru patosul lui, un chistolog pentru chisturile lui şi un cetolog de la departamentul de zoologie al Universităţii Harvard, care fusese recrutat mişeleşte cu forţa în serviciul medical militar din cauza unui anod defect dintr-o maşinărie I. B. M. şi îşi petrecea timpul cu colonelul muribund, încercând să comenteze cu el romanul Moby Dick.

  Colonelului i se făcuseră într-adevăr toate investigaţiile. Nu exista un organ al corpului său care să nu fi fost tratat şi ciopârţit, şters de praf şi pudrat, pipăit şi fotografiat, înlăturat, scotocit şi înlocuit. Îngrijită, suplă şi cu o ţinută dreaptă, femeia îl mângâia adeseori în timp ce şedea lângă patul lui şi era întruchiparea suferinţei demne ori de câte ori zâmbea. Colonelul era înalt, subţire şi încovoiat. Când se ridica să umble, se apleca şi mai mult în faţă, alcătuind o cavitate adâncă din trupul lui, şi îşi plasa tălpile cu multă grijă, înaintând centimetru cu centimetru, de la genunchi în jos. Sub ochi avea cearcăne violete. Femeia vorbea încet, chiar mai încet decât tuşea colonelul, şi niciunul dintre bărbaţii din salon nu i-au auzit vreodată vocea.

  În mai puţin de zece zile, texanul a şters-o din salon. Căpitanul de artilerie a întins-o primul şi după aceea a început exodul. Dunbar, Yossarian şi căpitanul de pe avionul de vânătoare au tulit-o în aceeaşi dimineaţă. Lui Dunbar i-au trecut ameţelile, iar căpitanul şi-a suflat nasul. Yossarian le-a spus medicilor că nu-l mai doare ficatul. Pur şi simplu. Până şi subofiţerul a plecat. În mai puţin de zece zile, texanul a reuşit să-i mâne pe toţi din salon înapoi la datorie – pe toţi, în afară de tipul de la C. I. D., care luase guturaiul de la căpitan şi dăduse în pneumonie.

 CLEVINGER.

  Tipul de la C. I. D. a avut noroc într-un fel, pentru că în afara spitalului războiul continua. Oamenii înnebuneau şi erau răsplătiţi cu decoraţii. În întreaga lume, băieţi din ambele părţi ale liniei de demarcaţie stabilite de bombe îşi riscau vieţile pentru ceea ce li se spusese că este ţara lor şi nimeni nu părea să protesteze, cu atât mai puţin băieţii care-şi riscau tinerele lor vieţi. Nu se zărea capătul drumului. Singurul capăt de drum care se vedea era cel al lui Yossarian, iar el ar fi putut să rămână în spital până la paştele cailor dacă n-ar fi existat acel texan patriot, cu fălcile lui infundibuliforme şi cu zâmbetul lui bolovănos, zbârlit, indestructibil, încrustat pe veci de-a curmezişul feţei, ca borul unei pălării negre cu o capacitate de zece galoane. Texanul voia ca toată lumea, cu excepţia lui Yossarian şi Dunbar, să fie fericită. Era cu adevărat foarte bolnav.

  Dar Yossarian nu putea fi fericit, chiar dacă texanul nu voia să fie, pentru că în afara spitalului încă nu se petrecea nimic amuzant. Singurul lucru care avea loc era războiul şi nimeni nu părea să observe, în afară de Yossarian şi Dunbar. Iar când Yossarian încerca să le amintească asta oamenilor, aceştia se fereau de el şi-l credeau nebun. Până şi Clevinger, care ar fi trebuit să ştie, dar nu ştia, îi spusese că e nebun ultima oară când se văzuseră, chiar înainte ca