Clevinger îl privise cu o furie şi o indignare apoplectice şi, apucând masa cu ambele mâini, urlase:

  — Eşti nebun!

  — Clevinger, ce vrei tu de la oameni? îi replicase istovit Dunbar, peste vacarmul din clubul ofiţerilor.

  — Nu glumesc, insistase Clevinger.

  — Vor să mă omoare, îi spusese calm Yossarian.

  — Nu vrea nimeni să te omoare, zbierase Clevinger.

  — Atunci de ce trag în mine? întrebase Yossarian.

  — Trag în toţi, răspunsese Clevinger. Vor să-i omoare pe toţi.

  — Cu ce mă linişteşte asta?

  Clevinger se ridicase deja pe jumătate de pe scaun, emoţionat, cu ochii umezi şi buzele palide şi tremurând. Ca întotdeauna când se certa pentru nişte principii în care credea cu fervoare, în cele din urmă se sufoca de furie şi clipea, încercând să oprească lacrimile amare provocate de convingerea că avea dreptate. Erau multe principiile în care Clevinger credea cu fervoare. Era nebun.

  — Cine? întrebă el. Cine anume crezi că vrea să te omoare?

  — Fiecare dintre ei, îi răspunse Yossarian.

  — Dintre cine?

  — Dintre cine crezi?

  — Habar n-am.

  — Atunci de unde ştii că nu vor?

  — Pentru că… îngăimă Clevinger, iar apoi amuţi neputincios.

  Clevinger era convins că are dreptate, dar Yossarian avea dovada, pentru că nişte străini pe care nu-i cunoştea trăgeau în el cu tunurile ori de câte ori zbura în văzduh ca să arunce în ei cu bombe şi nu era deloc amuzant. Iar dacă asta nu era amuzant, mai erau multe alte lucruri care erau şi mai puţin amuzante. Nu era deloc amuzant să trăieşti ca un nenorocit într-un cort în Pianosa, între nişte munţi burduhănoşi în spate şi o mare albastră şi blajină în faţă, care putea să înghită într-o clipită o persoană pe care o apuca un cârcel, expediind-o înapoi la ţărm peste trei zile, cu nota de plată achitată, umflată, vânătă şi descompusă, cu apa picurându-i din nările reci.

  Cortul în care stătea era lipit de zidul alcătuit de pădurea rară, cu culori întunecate, care despărţea escadrila lui de cea a lui Dunbar. Imediat alături era şanţul de lângă calea ferată părăsită, prin care trecea conducta cu benzină pentru avioane ce ajungea până la cisternele de pe aerodrom. Datorită lui Orr, colegul lui de cameră, ca să zicem aşa, era cel mai elegant cort din escadrilă. De fiecare dată când Yossarian se întorcea dintr-una din vacanţele petrecute la spital sau din permisiile de odihnă petrecute la Roma, era surprins de o nouă îmbunătăţire făcută de Orr în lipsa lui – apă curentă, cămin cu foc de lemne, pardoseală de ciment. Yossarian alesese locul şi instalase cortul împreună cu Orr. Orr, care era un pigmeu zâmbăreţ, cu aripi de pilot şi păr şaten des şi ondulat, cu cărare la mijloc, venea cu ideile, în timp ce Yossarian, care era mai înalt, mai puternic, mai solid şi mai iute, făcea aproape toată munca. Înăuntru locuiau doar ei doi, deşi cortul era suficient de mare pentru şase persoane. Când a venit vara, Orr a rulat în sus părţile laterale pentru a permite brizei care nu adia niciodată să împrospăteze aerul înăbuşitor dinăuntru.

  Imediat lângă Yossarian stătea Havermayer, care adora nugaua şi locuia singur în cortul de două persoane, în care împuşca în fiecare noapte minusculi şoareci de câmp cu gloanţe uriaşe trase cu un pistol de calibru 45 pe care-l furase de la mortul din cortul lui Yossarian. De cealaltă parte a lui Havermayer era cortul pe care McWatt nu-l mai împărţea cu Clevinger, care încă nu se întorsese când Yossarian ieşise din spital. McWatt împărţea acum cortul cu Nately, care plecase la Roma ca s-o curteze pe târfa adormită de care se îndrăgostise nebuneşte acolo şi care se plictisise de meseria ei şi de el. McWatt era nebun. Era pilot şi zbura cu avionul, cât de jos avea curajul, pe deasupra cortului lui Yossarian, cât de des putea, numai ca să vadă cât de mult putea să-l sperie şi îi plăcea să zumzăie cu avionul huruind, foarte aproape pe deasupra plutei de lemn fixată pe butoaie goale de petrol, dincolo de bancul de nisip de lângă plaja albă imaculată, unde oamenii înotau în pielea goală. Nu era uşor să împarţi un cort cu un nebun, dar lui Nately nu-i păsa. Şi el era nebun şi se ducea în fiecare zi liberă să lucreze la clubul ofiţerilor la a cărui construcţie Yossarian nu contribuise.

  De fapt, existau multe cluburi pentru ofiţeri la a căror construcţie Yossarian nu contribuise, dar el se mândrea cel mai mult cu cel din Pianosa. Era un monument solid şi complex din câte-şi dădea seama. Yossarian nu s-a dus acolo niciodată înainte de a se fi terminat; apoi se ducea adeseori, fiind încântat de acea clădire mare, frumoasă, întortocheată, acoperită cu şindrilă. Era într-adevăr o construcţie superbă şi pe Yossarian îl cuprindea un puternic sentiment de împlinire ori de câte ori o privea, cugetând că nici o părticică din munca depusă pentru ea nu-i aparţinea.

  Toţi patru şedeau împreună la o masă din clubul ofiţerilor ultima oară când el şi Clevinger se făcuseră unul pe celălalt nebun. Şedeau în fundul sălii, lângă masa de pocher la care Appleby reuşea întotdeauna să câştige. Appleby se pricepea la pocher la fel de bine cum se pricepea la ping-pong şi se pricepea la ping-pong la fel de bine cum se pricepea la orice. Tot ce făcea Appleby făcea bine. Appleby era un băiat blond din Iowa care credea în Dumnezeu, în dragostea maternă şi în modul de viaţă american, fără a chibzui vreodată la niciuna din ele şi toţi care-l cunoşteau ţineau la el.

  — Îl urăsc pe nemernicul ăla, bombăni Yossarian.

  Cearta cu Clevinger începuse cu câteva minute mai devreme, când Yossarian nu reuşise să găsească o mitralieră. Era o seară aglomerată. Barul era aglomerat, masa de pocher era aglomerată, masa de ping-pong era