aglomerată. Oamenii în care Yossarian voia să tragă cu mitraliera erau ocupaţi să cânte la bar vechi melodii sentimentale de care nimeni nu se plictisea vreodată. În loc să tragă cu mitraliera în ei, Yossarian strivi cu călcâiul mingea de ping-pong care se rostogolise spre el dinspre paleta unuia dintre cei doi ofiţeri care jucau.

  — Yossarian ăsta, spuseră râzând cei doi ofiţeri clătinând din cap şi îşi luară altă minge din cutia de pe etajeră.

  — Yossarian ăsta, îi îngână Yossarian.

  — Yossarian, şopti Nately în semn de avertisment.

  — Vezi? Ce ţi-am spus? spuse Clevinger.

  Ofiţerii râseră din nou când îl auziră pe Yossarian îngânându-i.

  — Yossarian ăsta, spuseră ei ceva mai tare.

  — Yossarian ăsta, repetă Yossarian.

  — Yossarian, te rog, îl imploră Nately.

  — Vezi? Ce ţi-am spus? spuse Clevinger. Are o agresivitate antisocială.

  — Tacă-ţi gura! îi spuse Dunbar lui Clevinger.

  Dunbar îl plăcea pe Clevinger, fiindcă Clevinger îl enerva şi făcea să treacă timpul mai încet.

  — Appleby nici măcar nu-i aici, îi atrase Clevinger victorios atenţia lui Yossarian.

  — A spus cineva ceva de Appleby? se interesă Yossarian.

  — Nici colonelul Cathcart nu-i aici.

  — A spus cineva ceva de colonelul Cathcart?

  — Atunci care-i nemernicul pe care-l urăşti?

  — Care nemernic este aici?

  — N-am chef să mă cert cu tine, hotărî Clevinger. Nu ştii pe cine urăşti.

  — Pe ăla care încearcă să mă otrăvească, îi spuse Yossarian.

  — Nu încearcă nimeni să te otrăvească.

  — Nu mi-au pus de două ori otravă în mâncare? Nu mi-au pus otravă în mâncare la Ferrara şi în timpul Falnicului şi Măreţului Asediu al Bolognei?

  — Au pus otravă în mâncarea tuturor, explică Clevinger.

  — Şi cu ce mă linişteşte asta?

  — Şi nici măcar nu era otravă! strigă Clevinger înfierbântat, devenind tot mai autoritar pe măsură ce era din ce în ce mai confuz.

  De când se ştia, îi explică Yossarian lui Clevinger cu un zâmbet răbdător, cineva urzea întotdeauna un complot împotriva lui. Oameni care ţineau la el şi alţii care nu ţineau, oameni care nu-l urau şi voiau să-i vină de hac. Îl urau fiindcă era asirian. Dar nu se puteau atinge de el, îi spuse el lui Clevinger, pentru că avea o minte sănătoasă într-un trup curat şi era puternic ca un bou. Nu se puteau atinge de el, fiindcă el era Tarzan, Mandrake, Flash Gordon. El era Bill Shakespeare. Era Cain, Ulise, Olandezul Zburător; era Loth în Sodoma, Îndurerata Deirdre, Sweeney printre privighetorile din copaci. Era ingredientul miraculos Z-247. Era…

  — Eşti nebun! îl întrerupse Clevinger răcnind. Eşti nebun de-a binelea!

  —. uriaş. Sunt un adevărat colos, bubuitor, autentic, înzestrat cu trei pumni. Sunt un superom bona fide!

  — Supraom? făcu Clevinger. Supraom?

  — Superom, îl corectă Yossarian.

  — Hei, băieţi, potoliţi-vă, îi imploră jenat Nately. Se uită toată lumea la noi.

  — Eşti nebun! zbieră vehement Clevinger, cu lacrimi în ochi. Ai complexul lui Iehova.

  — Cred că toţi sunt Nathaniel.

  Clevinger se opri bănuitor în mijlocul peroraţiei.

  — Cine e Nathaniel?

  — Care Nathaniel? întrebă nevinovat Yossarian.

  Clevinger ocoli cu dibăcie capcana.

  — Crezi că toţi sunt Iehova. Nu eşti mai breaz decât Raskolnikov…

  — Decât cine?

  —. da, Raskolnikov, care…

  — Raskolnikov!

  —. care… vorbesc serios… care a crezut că poate să justifice uciderea unei bătrâne…

  — Nu-s mai breaz?

  —. da, să justifice, aşa e… cu un topor! Şi ţi-o pot dovedi!

  Sufocat de furie, Clevinger enumeră simptomele lui Yossarian: convingerea iraţională că toţi din jurul lui sunt nebuni, impulsul ucigaş de a trage cu mitraliera în necunoscuţi, falsificarea trecutului, bănuiala neîntemeiată că oamenii îl urăsc şi pun la cale uciderea lui.

  Dar Yossarian ştia că avea dreptate, pentru că, după cum îi explică lui Clevinger, din câte ştia el, nu se înşelase niciodată. Oriunde îşi îndrepta privirea, vedea un ţicnit şi era tot ce putea face un tânăr domn cu judecată ca el, pentru a-şi menţine speranţele printre atâţia nebuni. Era extrem de important să şi le menţină, fiindcă ştia că viaţa lui era în pericol.

  Yossarian îi privi cu precauţie pe toţi cei pe care-i văzu când se întoarse la escadrilă de la spital. Milo era şi el plecat la Smirna, la cules de smochine. Popota mergea foarte bine în lipsa lui Milo. Yossarian reacţionase cu o foame de lup la mirosul picant de miel cu condimente încă de când se afla în cabina ambulanţei care se hurducăia pe drumul întortocheat ce se întindea ca o bretea ruptă între spital şi escadrilă. La dejun s-a servit kebab, hălci uriaşe şi gustoase de carne puse pe frigare, sfârâind în draci deasupra cărbunilor, după ce fuseseră marinate într-un sos secret, pe care Milo îl furase de la un negustor ticălos din Levant, cu garnitură de orez iranian şi parmezan cu vârfuri de sparanghel, urmat de cireşe flambate ca desert şi apoi de ceşti aburinde cu cafea proaspătă, cu benedictină şi coniac. Porţiile imense au fost servite pe feţe de masă din damasc de către chelneri italieni, pe care maiorul de Coverly îi răpise din peninsulă şi îi dăruise lui Milo.

  Yossarian s-a îndopat la popotă până când a crezut că o să explodeze, după care s-a prăbuşit satisfăcut într-o stare de letargie, cu gura năclăită de resturi suculente. Niciunul dintre ofiţerii escadrilei nu mâncase vreodată atât de bine cum mânca în mod regulat la popota lui Milo şi Yossarian se întrebă un timp dacă totuşi nu merita. Dar pe urmă râgâi, amintindu-şi că voiau să-l omoare, şi ieşi valvârtej din popotă, alergând să-l caute pe doctorul Daneeka în speranţa că îl va declara inapt de luptă şi-l va trimite acasă. Îl găsi pe doctorul Daneeka stând la soare pe un taburet înalt, în faţa cortului.

  — Cincizeci