— Dar eu n-am decât patruzeci şi patru!

  Doctorul Daneeka era de neclintit. Era un bărbat trist, cu o înfăţişare de pasăre, cu faţa spatulată şi trăsăturile curate şi ascuţite ale unui şobolan foarte îngrijit.

  — Cincizeci de misiuni, repetă el, continuând să clatine din cap. Colonelul vrea cincizeci de misiuni.

 HAVERMEYER.

  De fapt, nu era nimeni prin preajmă când Yossarian s-a întors de la spital, cu excepţia lui Orr şi a mortului din cortul lui Yossarian. Mortul din cortul lui Yossarian era o mare belea şi Yossarian nu-l putea suferi, deşi nu-l văzuse niciodată. Pe Yossarian îl enerva atât de tare să-l vadă zăcând acolo toată ziua, încât se dusese de mai multe ori la cabinetul medical ca să i se plângă sergentului Towser, care refuză să admită că mortul exista măcar, ceea ce, desigur, chiar aşa era. Era şi mai umilitor să încerce să apeleze direct la maiorul Major, lunganul şi ososul comandant al escadrilei, care semăna puţin cu Henry Fonda în mizerie şi care sărea pe fereastra biroului lui ori de câte ori Yossarian intra cu forţa, trecând peste sergentul Towser, ca să-i vorbească despre asta. Pur şi simplu era greu de trăit cu mortul din cortul lui Yossarian. Îl deranjase până şi pe Orr, cu care era la fel de greu de trăit şi care, în ziua când s-a întors Yossarian, repara robinetul de acces al benzinei în soba pe care începuse s-o construiască în timp ce Yossarian era în spital.

  — Ce faci? întrebă precaut Yossarian când intră în cort, deşi văzu imediat.

  — E o gaură aici, spuse Orr. Încerc s-o astup.

  — Te rog încetează, spuse Yossarian. Mă enervezi.

  — Când eram copil, răspunse Orr, umblam toată ziua cu mere pădureţe în obraji. Câte unul în fiecare obraz.

  Yossarian puse deoparte valiza-burduf din care începuse să-şi scoată articolele de toaletă şi se concentră, cuprins de suspiciune. Trecu un minut.

  — De ce? se văzu el silit să întrebe în cele din urmă.

  Orr chicoti victorios.

  — Pentru că sunt mai bune decât castanele porceşti, răspunse el.

  Orr stătea în genunchi pe pardoseala cortului. Muncea fără întrerupere: demontă robinetul, întinse cu grijă toate piesele minuscule, le numără şi le studie la nesfârşit pe fiecare în parte, de parcă nu mai văzuse până atunci ceva nici măcar pe departe asemănător cu ele, apoi asamblă la loc micul aparat, repetând iarăşi şi iarăşi operaţiunile, fără să-şi piardă răbdarea sau interesul, fără să dea semne de oboseală, fără vreun indiciu că va termina vreodată. Yossarian se uita la el cum trebăluieşte şi era convins că va fi silit să-l omoare cu sânge-rece dacă nu se va opri. Privirea i se întoarse spre cuţitul de vânătoare care fusese agăţat deasupra plasei contra ţânţarilor în ziua când sosise mortul. Cuţitul atârna lângă tocul gol de pistol al mortului, de unde Havermeyer şterpelise pistolul.

  — Când nu puteam face rost de mere pădureţe, continuă Orr, foloseam castane porceşti. Castanele porceşti au cam aceleaşi dimensiuni ca merele pădureţe şi de fapt au o formă mai potrivită, deşi forma nu are nici o importanţă.

  — De ce umblai cu mere pădureţe în obraji? întrebă din nou Yossarian. Asta te-am întrebat.

  — Pentru că au o formă mai potrivită decât castanele porceşti, răspunse Orr. Ţi-am spus adineauri.

  — De ce, începu să-l insulte destoinic Yossarian, umblai cu ceva în obraji, fecior de târfă renegat, cu ochi răi şi cu aptitudini mecanice?

  — Nu umblam cu ceva în obraji, spuse Orr. Umblam cu mere pădureţe în obraji. Când nu puteam să fac rost de mere pădureţe, umblam cu castane porceşti. În obraji.

  Orr chicoti. Yossarian se decise să-şi ţină gura închisă şi aşa şi făcu. Orr aşteptă. Yossarian aşteptă şi el, chiar ceva mai mult.

  — Câte una în fiecare obraz, spuse Orr.

  — De ce?

  Orr se bosumflă.

  — De ce ce?

  Yossarian clătină din cap zâmbind şi refuză să răspundă.

  — E ceva ciudat cu garnitura asta, chibzui Orr cu voce tare.

  — Ce anume? întrebă Yossarian.

  — Pentru că voiam…

  Yossarian ştia:

  — Isuse Cristoase! De ce voiai…

  —. obraji ca merele.

  —. obraji ca merele? întrebă Yossarian.

  — Voiam obraji ca merele, repetă Orr. Încă de când eram copil, voiam să am într-o bună zi obraji ca merele şi m-am hotărât să mă străduiesc să-i capăt şi jur pe Dumnezeu că m-am străduit până i-am căpătat şi aşa am reuşit, ţinând mere pădureţe în obraji toată ziua. Câte unul în fiecare obraz.

  — De ce voiai obraji ca merele?

  — Nu voiam obraji ca merele, spuse Orr. Voiam obraji umflaţi. Culoarea nu prea mă interesa, dar voiam să fie umflaţi. Mă străduiam exact ca tipii ăia nebuni din ziare care strâng toată ziua mingi de cauciuc în mâini ca să şi le întărească. De fapt, eu eram unul din tipii ăştia nebuni. Umblam şi eu toată ziua cu mingi de cauciuc în mâini.

  — De ce?

  — De ce ce?

  — De ce umblai toată ziua cu mingi de cauciuc în mâini?

  — Pentru că mingile de cauciuc… spuse Orr.

  —… sunt mai bune decât merele pădureţe?

  Orr zâmbi cu înţeles, clătinând din cap.

  — O făceam ca să-mi ocrotesc buna reputaţie în caz că m-ar fi prins cineva umblând cu mere pădureţe în obraji. Având mingile de cauciuc în mâini, puteam nega că aveam mere pădureţe în obraji. Ori de câte ori mă întreba cineva de ce umblam cu mere pădureţe în obraji, îmi desfăceam pur şi simplu palmele şi îi arătam că eu umblam cu mingi de cauciuc, nu cu mere acre, şi că ele se aflau în mâini, nu în obraji. Era o explicaţie credibilă. Dar n-am aflat niciodată dacă s-a răspândit