Şi lui Yossarian i-a fost destul de greu să-l înţeleagă atunci şi se întrebă încă o dată dacă Orr nu-i vorbea cumva cu vârful limbii vârât într-unul din obrajii ca merele.

  Yossarian se decise să nu mai rostească o vorbă. Era inutil. Îl cunoştea pe Orr şi ştia că nu avea absolut nici o şansă să afle atunci de la el de ce dorise să aibă obraji mari, ca nişte mere. Nu avea nici un rost să-l întrebe, aşa cum nu avusese rost să-l întrebe de ce îi tot dădea târfa aia în cap cu pantoful, în dimineaţa aceea la Roma, în vestibulul înghesuit din faţa uşii deschise a camerei surorii mai mici a târfei lui Nately. Era o fată înaltă, solidă, cu păr lung şi cu vene de un albastru incandescent, care convergeau din abundenţă pe sub pielea ciocolatie, în locurile unde era carnea cea mai fragedă, şi ea continua să înjure şi să zbiere, ţopăind în picioarele goale, ca să-l poată lovi tot timpul în creştet cu tocul cui al pantofului. Erau amândoi goi şi făceau atâta gălăgie, încât toţi din apartament ieşiră pe culoar să caşte gura, câte un cuplu în fiecare uşă de dormitor, toţi goi, cu excepţia femeii cu şorţ şi pulover, care cloncănea mustrător, şi a bătrânului destrăbălat şi distrat, care gâgâia zgomotos şi comic, pe parcursul întregului incident, cu un fel de veselie lacomă şi superioară. Fata zbiera şi Orr chicotea. De fiecare dată când tocul pantofului ei îi ateriza pe cap, Orr chicotea şi mai tare, înfuriind-o şi mai mult şi făcând-o să sară şi mai sus, ca să-l ardă pe scăfârlie, în timp ce sânii ei superb de mari fâlfâiau prin încăpere ca nişte steaguri umflate de un vânt puternic, iar fesele şi coapsele ei puternice făceau flip-flap-flop încoace şi-ncolo, ca nişte lingouri apetisante. Ea ţipă şi Orr chicoti, până când ea ţipă iar şi îl pocni zdravăn în tâmplă, punând capăt chicotelilor lui şi expediindu-l direct la spital pe targă, cu o gaură în cap nu foarte adâncă şi cu o contuzie foarte uşoară, care l-au scos din luptă numai douăsprezece zile.

  Nimeni n-a putut afla ce se întâmplase, nici măcar bătrânul gâgâitor şi bătrâna cloncănitoare, care erau în situaţia de a afla tot ce se întâmpla în acel vast şi nesfârşit bordel, cu multiple dormitoare pe ambele părţi ale culoarelor înguste, care porneau în direcţii opuse dinspre spaţiosul salon cu jaluzele la ferestre şi o singură lampă. De fiecare dată când ea se întâlnea cu Orr după acest incident, îşi ridica fustele deasupra chiloţilor albi, strâmţi şi elastici, şi, rânjind vulgar, îşi împingea spre el pântecul rotund şi tare, înjurându-l dispreţuitor şi apoi izbucnind în hohote de râs răguşit când îl vedea că chicoteşte sfios şi se ascunde în spatele lui Yossarian. Ceea ce făcuse, încercase să facă, sau nu reuşise să facă în spatele uşii închise a camerei surorii mai mici a târfei lui Nately rămăsese un secret. Fata nu voia să-i spună târfei lui Nately sau vreunei alte târfe, nici lui Nately şi nici lui Yossarian. Orr ar fi putut spune, dar Yossarian se hotărâse să nu mai scoată nici un cuvânt.

  — Vrei să ştii de ce voiam să am obraji umflaţi? întrebă Orr.

  Yossarian nu-şi descleştă gura.

  — Îţi aminteşti, spuse Orr, când am fost la Roma şi fata aia care nu te înghite îmi tot dădea în cap cu tocul pantofului? Vrei să ştii de ce mă lovea?

  Era încă imposibil să-şi imagineze ce putuse face ca s-o înfurie atât de tare încât să-l pocnească în cap timp de cincisprezece, douăzeci de minute, şi totuşi nu suficient de tare ca să-l ridice de glezne şi să-i strivească creierul. Nu era desigur suficient de înaltă şi Orr era desigur suficient de scund. Orr avea dinţii ieşiţi şi ochi holbaţi, asortaţi cu obrajii umflaţi, şi era chiar mai scund decât tânărul Huple, care locuia pe partea proastă a şinei de cale ferată, în cortul din zona administraţiei, în care Joe Flămândul zăcea urlând în somn în fiecare noapte.

  Zona administrativă în care Joe Flămândul îşi înălţase din greşeală cortul se afla în mijlocul escadrilei, între şanţul cu şinele de cale ferată ruginite şi şoseaua înclinată, acoperită cu bitum negru. Oamenii puteau să agaţe fete de-a lungul acelei şosele promiţându-le că le duc unde voiau ele; erau fete ţâţoase, tinere, urâte, rânjite şi cu dinţi lipsă, pe care le puteau duce cu maşina în afara şoselei, unde se puteau culca cu ele în iarba crescută sălbatic, şi Yossarian făcea asta ori de câte ori putea, ceea nu era nici pe departe atât de des pe cât putea Joe Flămândul, care putea face rost de un Jeep, dar nu ştia să conducă şi-l ruga pe el să încerce. Corturile recruţilor din escadrilă se înşiruiau de cealaltă parte a şoselei, de-a lungul cinematografului în aer liber unde, spre distracţia zilnică a muribunzilor, armate ignorante se încleştau noaptea pe un ecran pliant şi unde sosise în aceeaşi după-amiază o altă trupă U. S. O. 1 United Service Organization.

  Trupele U. S. O. erau trimise de generalul P. P. Peckem, care îşi mutase cartierul general tocmai la Roma şi nu avea altceva mai bun de făcut în timp ce uneltea împotriva generalului Dreedle. Generalul Peckem era un general care punea categoric mare preţ pe curăţenie. Era un general expeditiv, curtenitor şi foarte pedant, care cunoştea circumferinţa ecuatorului şi scria întotdeauna „întărit” când voia să spună „înmulţit”. Era un dobitoc şi nimeni nu ştia asta mai bine decât generalul Dreedle, care era aţâţat de recentul ordin al generalului Peckem conform căruia toate corturile din teatrul de operaţiuni mediteranean trebuiau să fie înălţate de-a lungul unor linii paralele cu intrările amplasate falnic în spate, spre Washington Monument. Generalul Dreedle, care conducea o unitate de luptă, considera că era o tâmpenie. În plus,