ce dracu' îl privea pe generalul Peckem cum erau instalate corturile în aripa generalului Dreedle? A urmat o febrilă dispută juridică între aceşti granguri, care a fost rezolvată în favoarea generalului Dreedle de către ex-caporalul Wintergreen, funcţionar poştal la Cartierul General al regimentului douăzeci şi şapte al Aviaţiei Militare. Wintergreen determinase rezultatul aruncând la coş toate înştiinţările primite de la generalul Peckem. Le considera prea prolixe. Vederile generalului Dreedle, exprimate într-un stil literar mai puţin pretenţios, i-au plăcut ex-caporalului Wintergreen, drept care le-a expediat, respectând cu mult zel regulamentul. Generalul Dreedle a învins prin neprezentare.

  Pentru a-şi redobândi statutul pierdut, generalul Peckem a început să trimită şi mai multe trupe U. S. O. decât trimisese până atunci şi i-a încredinţat însuşi colonelului Cargill sarcina de a stârni suficient entuziasm pentru ele.

  Dar în grupul lui Yossarian nu era nici un pic de entuziasm. În grupul lui Yossarian era doar un număr tot mai mare de recruţi şi ofiţeri care reuşeau să ajungă la sergentul Towser de mai multe ori pe zi ca să-l întrebe dacă sosise ordinul pentru trimiterea lor înapoi acasă. Erau oameni care îşi efectuaseră cele cincizeci de misiuni. Acum erau mai mulţi decât atunci când intrase Yossarian în spital şi încă mai aşteptau. Erau îngrijoraţi şi îşi rodeau unghiile. Erau groteşti, ca nişte tineri fără rost, deprimaţi. Se deplasau lateral, precum crabii. Aşteptau să se întoarcă de la Cartierul General al regimentului douăzeci şi şapte al Aviaţiei Militare ordinul de trimitere înapoi acasă, la adăpost, şi, în timp ce aşteptau, nu aveau altceva de făcut decât să se îngrijoreze, să-şi roadă unghiile şi să pătrundă solemn la sergentul Towser de mai multe ori pe zi ca să întrebe dacă sosise ordinul de trimitere înapoi acasă, la adăpost.

  Îşi dădeau seama că era o cursă contra cronometru, pentru că ştiau dintr-o amară experienţă că în orice moment colonelul Cathcart ar putea mări din nou numărul de misiuni. Nu aveau ceva mai bun de făcut decât să aştepte. Doar Joe Flămândul avea ceva mai bun de făcut de fiecare dată când îşi termina misiunile. El avea coşmaruri care-l făceau să urle şi câştiga bătăile cu pumni împotriva motanului lui Huple. Îşi lua cu el în primul rând de scaune aparatul de fotografiat la toate spectacolele U. S. O. Şi încerca să facă fotografii pe sub fustele cântăreţei cu scăfârlie galbenă şi ţâţe mari, îmbrăcată cu o rochie cu paiete care părea întotdeauna gata să pocnească. Fotografiile nu ieşeau niciodată.

  Colonelul Cargill, cel care scotea din foc castanele generalului Peckem, era un bărbat viguros şi rumen. Înainte de război fusese un director de marketing ager, dur, agresiv. Era un director de marketing foarte prost. Colonelul Cargill era un director de marketing atât de mizerabil, încât era foarte căutat de firme dornice să înregistreze pierderi ca să scape de impozite. În toată lumea civilizată, de la Battery Park la Fulton Street, era cunoscut ca un om pe care te puteai bizui pentru anularea rapidă a impozitelor. Preţurile lui erau mari, pentru că de multe ori eşecul nu se produce uşor. A trebuit s-o ia de sus şi să-şi croiască drum în jos; cu ajutorul unor amici înţelegători de la Washington, pierderea banilor nu era o chestiune simplă. A fost nevoie de luni întregi de muncă asiduă şi de o proastă planificare bine gândită. O persoană prost plasată, dezorganizată, necalculată, trecea peste toate şi deschidea fiecare portiţă şi, tocmai când credea că reuşise, guvernul îi dădea un lac, o pădure sau un teren petrolifer, stricând totul. Dar, în ciuda acestor handicapuri, te puteai bizui pe colonelul Cargill pentru a falimenta cea mai prosperă afacere. Era un om care se ridicase prin propriile mijloace şi care nu datora nimănui nereuşita lui.

  — Băieţi, începu colonelul Cargill în escadrila lui Yossarian, cântărindu-şi cu grijă pauzele. Sunteţi ofiţeri americani. Ofiţerii nici unei armate din lume nu pot face această afirmaţie. Chibzuiţi adânc.

  Sergentul Knight chibzui adânc, apoi îl informă politicos pe colonelul Cargill că se adresa recruţilor şi că ofiţerii îl aşteptau de fapt pe cealaltă parte a escadrilei. Colonelul Cargill îi mulţumi pe un ton tranşant, radiind de fericire în timp ce traversa zona. Constată cu mândrie că în cele douăzeci de luni de armată nu i se tocise geniala incapacitate.

  — Băieţi, se adresă el ofiţerilor, măsurându-şi cu grijă pauzele. Sunteţi ofiţeri americani. Ofiţerii nici unei alte armate nu pot face această afirmaţie. Chibzuiţi adânc.

  Aşteptă o clipă pentru a le lăsa răgaz să chibzuiască adânc.

  — Aceşti oameni sunt oaspeţii voştri! strigă el brusc. Au străbătut peste trei mii de mile ca să vină aici să vă distreze. Cum se vor simţi dacă nimeni n-o să vrea să iasă să-i vadă? Ce se va întâmpla cu moralul lor? Acu', să ştiţi, băieţi, că pe mine nu mă afectează. Dar fata care vrea să cânte astăzi pentru voi la acordeon ar putea să vă fie mamă. Ce aţi simţi dacă propria voastră mamă ar fi străbătut trei mii de mile ca să cânte la acordeon pentru nişte militari care nu vor să vină s-o vadă? Ce va simţi acel copil a cărui mamă ar putea fi fata care cântă la acordeon, când se va face mare şi va afla despre asta ştim cu toţii care este răspunsul. Acu', să nu mă înţelegeţi greşit, băieţi. Este desigur o acţiune voluntară. Eu sunt ultimul colonel din lume care să vă ordone să vă duceţi la acest spectacol al U. S. O. şi să vă distraţi, dar vreau ca toţi care nu sunteţi suficient de bolnavi ca să fiţi internaţi în spital să vă duceţi chiar acum la acest spectacol al U. S. O. şi să vă distraţi. Vă ordon!

  Yossarian se simţea suficient de bolnav ca să se interneze din nou în spital şi se simţi şi mai bolnav după ce mai efectuă trei misiuni de luptă şi doctorul Daneeka clătină melancolic din cap, refuzând să-l lase la sol.

  — Te consideri un năpăstuit?