îl mustră cu tristeţe doctorul Daneeka. Eu ce să mai zic? Am mâncat numai alune timp de opt ani până am ieşit medic. După ce am terminat cu alunele, am mâncat numai pui în biroul meu până când am reuşit să-mi fac un cabinet de pe urma căruia să-mi scot măcar cheltuielile. Apoi, tocmai când afacerea a început să-mi aducă oarece profit, m-au luat în armată. Nu ştiu de ce te plângi.

  Doctorul Daneeka era prietenul lui Yossarian şi ar fi făcut tot ce-i stătea în putinţă ca să-l ajute. Yossarian ascultă cu mare atenţie ce-i spunea doctorul Daneeka despre colonelul Cathcart de la regiment, care voia să ajungă general, despre generalul de brigadă Dreedle, despre infirmiera generalului Dreedle şi despre toţi ceilalţi generali de la Cartierul General al regimentului douăzeci şi şapte al Aviaţiei Militare, care insistau ca numărul de misiuni de luptă să se limiteze la patruzeci

  — Încearcă să zâmbeşti şi să te bucuri de viaţă, îl sfătui el pe Yossarian, cu un aer posac. Fii şi tu ca Havermeyer.

  Yossarian se cutremură la auzul acestei recomandări. Havermeyer era un bombardier care nu făcea niciodată manevre de ocolire, îndreptându-se direct spre ţintă şi primejduind astfel şi mai mult viaţa oamenilor care zburau în aceeaşi formaţiune cu el.

  — Havermeyer, de ce naiba nu faci niciodată manevre de ocolire? îl întrebau ei furioşi după fiecare misiune.

  — Hei, băieţi, lăsaţi-l în pace pe căpitanul Havermeyer, le ordona colonelul Cathcart. Ce naiba, este cel mai bun bombardier pe care-l avem.

  Havermeyer rânjea satisfăcut şi încerca să explice cum îşi făcea gloanţe dum-dum cu un cuţit de vânătoare, cu care trăgea în şoarecii de câmp din cortul lui în fiecare noapte. Havermeyer era, ce naiba, cel mai bun bombardier al lor, dar zbura direct şi pe aceeaşi direcţie de la punctul iniţial până la ţintă şi chiar mult dincolo de ţintă, până vedea bombele care cădeau atingând pământul şi explodând brusc într-un şuvoi de flăcări portocalii ce ţâşneau în sus şi străfulgerau în spatele giulgiului învârtejit de fum şi al resturilor pulverizate care se ridicau sălbatic, ca un gheizer, în valuri rostogolitoare, cenuşii şi negre. Havermeyer ţinea nişte oameni muritori înţepeniţi în şase avioane, neclintiţi şi imobili ca nişte ţinte de tir, în timp ce el urmărea până jos bombele prin botul de plexiglas, cu mare interes, dând mitraliorilor germani tot răgazul de care aveau nevoie ca să repereze obiectivul, să ochească şi să apese pe trăgaci sau pe butoane, să tragă de manete sau de ce naiba trebuiau să tragă când voiau să omoare oameni pe care nu-i cunoşteau.

  Havermeyer era un bombardier care nu rata niciodată. Yossarian era un bombardier care fusese retrogradat pentru că nu-i mai păsa deloc dacă rata sau nu. Se hotărâse să trăiască veşnic sau să moară încercând şi, ori de câte ori decola, singura lui misiune era să aterizeze viu.

  Oamenilor le plăcuse să zboare în urma lui Yossarian, care se năpustea de deasupra spre ţintă din diverse direcţii şi de la diverse înălţimi, urcând, plonjând, răsucindu-se şi virând atât de brusc şi de scurt, încât toţi piloţii celorlalte cinci avioane nu puteau face decât aceleaşi manevre ca să rămână în formaţie cu el, zburând la orizontală doar cele două-trei secunde cât dura până cădeau bombele, apoi ţâşnind din nou cu motoarele huruind, scrâşnind şi smucindu-şi avionul prin aer cu atâta violenţă, în timp ce îşi făcea drum printre barajele de foc ale artileriei antiaeriene, încât cele şase avioane erau în curând împrăştiate pe tot cerul ca nişte rugăciuni, fiecare o pradă uşoară pentru avioanele de luptă germane, ceea ce lui Yossarian îi convenea, fiindcă nu mai erau avioane de luptă germane şi el n-avea chef să explodeze vreun avion lângă al lui când explodau ele. Abia după ce lăsa mult în urmă tot acel Sturm und Drang, îşi înclina din nou, obosit, casca protectoare pe capul asudat şi înceta să mai zbiere ordine către McWatt de la comenzi, care în asemenea clipe nu avea altă grijă decât să se întrebe unde căzuseră bombele.

  — Am terminat bombele, anunţa din spate sergentul Knight.

  — Am lovit podul? întreba McWatt.

  — N-am văzut, să trăiţi, m-am tot rostogolit pe-aici şi n-am văzut. Acum totul e acoperit cu fum şi nu văd nimic.

  — Hei, Aarfy, au nimerit bombele ţinta?

  — Care ţintă? rostea căpitanul Aardvaark, navigatorul dolofan şi fumător de pipă al lui Yossarian, din îngrămădeala de hărţi pe care o crease lângă Yossarian, la prora avionului. Nu cred că am ajuns încă la ţintă. Am ajuns?

  — Yossarian, au nimerit bombele ţinta?

  — Care bombe? răspundea Yossarian, a cărui unică preocupare fusese tirul artileriei antiaeriene.

  — Bine, las-o baltă, ciripea McWatt, nu contează.

  Lui Yossarian puţin îi păsa dacă lovea sau nu ţinta, de vreme ce Havermeyer sau unul dintre ceilalţi bombardieri o loveau şi ei nu trebuiau să se întoarcă. Din când în când, cineva se enerva suficient pe Havermeyer ca să-i dea un pumn.

  — V-am spus, băieţi, să-l lăsaţi în pace pe căpitanul Havermeyer, îi avertiza furios colonelul Cathcart. Ce naiba, doar am spus că este cel mai bun bombardier pe care-l avem.

  Havermeyer rânjea satisfăcut auzind intervenţia colonelului şi îşi mai vâra o bucată de nuga pe sub nas.

  Havermeyer devenise un adevărat expert în împuşcarea şoarecilor de câmp în timpul nopţii cu pistolul pe care-l furase de la mortul din cortul lui Yossarian. Îi momea cu o bucată de zahăr candel şi ochea în întuneric, aşteptând muşcătura din momeală, cu degetul de la cealaltă mână vârât în bucla sforii pe care o întinsese de la cadrul plasei contra ţânţarilor până la lanţul becului nebrumat de deasupra. Sfoara era întinsă ca o coardă de banjo şi cea mai mică smucitură aprindea brusc becul, orbind astfel victima tremurătoare, scăldată într-o baie de lumină. Havermeyer jubila fericit privind cum micuţul mamifer încremenea şi îşi rostogolea ochii înfricoşaţi în căutarea intrusului. Havermeyer