clipă, — posomorât, retras, veșnic îngândurat, ars de pălălaia războiului. Și alături de mine devii și dumneata mai senin, mai fericit… Apoi, fără veste, se constată că totul se datorește acestui radium, și numai lui… înseamnă deci că dacă n-ar fi fost radiumul, — vocea Taniei coborî până la șoaptă, — n-ar fi existat nici minunata vrajă a zilelor petrecute în preajma străvechiului observator…

Și Tania își smulse mâna dintr-a mea, îmi întoarse spatele și coborî în goană colina pe care ne aflam. Am pornit încet în urma ei. Apoi m-am oprit și mi-am întors privirea spre ruinele Nur-i-Deșt-ului.

„Lumina deșertului”, da, Nur-i-Deșt a fost fără îndoială o lumină și pentru deșertul din sufletul meu. Și lumina aceasta nu se va stinge niciodată. Bucuria zilelor petrecute acolo va dăinui veșnic în sufletul meu.

…Și iată-ne din nou, ca de atâtea alte ori, în preajma focului de tabără, gata să se stingă din fața corturilor. Tania e alături de mine. Lângă noi sclipește aureola vie a străvechii amfore, aureolă de mult adormitelor, dar nicicând apuselor speranțe omenești.

— Tania, draga mea, — încep eu, — aici, aici lângă tine a renăscut inima mea, pentru tine a înflorit ea din nou. Cine știe, poate că succesele viitoare ale științei vor lămuri și mai bine acțiunea elementelor radioactive asupra noastră, a oamenilor. Și cine poate afirma că nu mai sunt încă alte multe emanații care ne înrâuresc… poate chiar razele cosmice. Iată acolo — mă ridic eu întinzând mâna spre cerul înstelat — poate că și de acolo ne vin șuvoi undele cine știe căror tainice energii, energii ce izvorăsc din adâncul necunoscut al spațiilor… Frânturi ale depărtatelor lumi astrale…

Tania sări în picioare și se apropie de mine într-un elan de duioșie. În ochii ei limpezi se reflectă lumina cenușie a stelelor.

În tăriile cerului, sus de tot, deasupra noastră, despicând norii luminoși ai Căii Laptelui, strălucea Lebăda cea cu aripile larg desfăcute și cu gâtul lung, întins înainte în veșnicu-i zbor către vremile ce vor să vină.

LACUL DUHURILOR DE MUNTE

Acum câțiva ani, am străbătut cu o expediție de cercetări o parte din Altaiul Central și piscul Listveaga, de pe malul stâng al cursului superior al râului Katun. Ținta cercetărilor mele era aurul. Cu toate că n-am găsit însemnate zăcăminte de aur, în schimb am rămas entuziasmat de natura minunată a Altaiului.

Locurile pe unde am lucrat nu aveau nimic deosebit. Listveaga este un pisc relativ scund, nu afli acolo nici zăpezi veșnice, nu vei vedea deci nici sclipirile ghețarilor, nici lacuri de munte, nici piscuri amețitoare, într-un cuvânt, nimic din nenumăratele frumuseți ale înălțimilor, care te uimesc și te subjugă în regiunile cu munți mai înalți. Dar frumusețea aspră și atrăgătoare a masivelor pleșuve, care-și înalță spinările stâncoase deasupra pădurilor din taigaua stufoasă, dealurile care se îngrămădesc la poalele acestor vârfuri golașe, asemenea valurilor mării, m-au răsplătit din plin pentru existența destul de plicticoasă din văile largi și mlăștinoase ale râurilor, unde se desfășurau lucrările mele.

Îmi place natura nordică cu liniștea ei posomorâtă, cu uniformitatea coloritului ei sărăcăcios, o iubesc, pesemne, pentru singurătatea și sălbăticia ei primitivă și n-aș da-o pe toată strălucirea pitorească a sudului, care îți pătrunde stăruitor în suflet.

În clipele când mă cuprinde dorul de spațiile largi, de nemărginirea firii, lucru care se întâmplă adesea oricărui explorator sătul de viața zgomotoasă a marilor orașe, revăd cu ochii minții stâncile cenușii, marea plumburie, uriașele păduri de foioase cu coroana rotundă sau sihla posacă a codrilor jilavi de brad…

Ce mai încolo-încoace, eram foarte mulțumit de peisajul uniform care mă înconjura, și-mi îndeplineam cu plăcere sarcina. Pe lângă altele, mai aveam de îndeplinit încă o însărcinare: să cercetez un ținut de pe cursul mijlociu al Katunului, unde se găsește un azbest de foarte bună calitate. Zăcămintele se aflau în apropierea unui sat mare, anume Cemal. Drumul cel mai scurt spre acele locuri trecea prin preajma celei mai înalte culmi din Altai, culmea Katun, de-a lungul văilor Katunului superior. După ce voi fi ajuns la satul Uimon, urma să trec peste piscurile Tereztinskului — o altă culme înaltă — și traversând cursul Ondugaiului să ajung iarăși în calea Katunului. Cu toate că eram nevoit să mă grăbesc și să străbat zilnic etape foarte lungi, abia cu prilejul acestui drum am fost cu adevărat fermecat de natura Altaiului.

Îmi mai aduc perfect de bine aminte și astăzi cum am coborât cu mica noastră caravană spre valea Katunului, după un drum lung prin „urman”, cum se spune pe aici codrului des de cedri, zade și brazi argintii. În locurile acelea, terenul mlăștinos ne-a făcut să întârziem foarte mult: caii se cufundau până la burtă în mocirla noroioasă, ascunsă privirilor noastre de un strat vegetal. Fiecare palmă de loc trebuia cucerită cu prețul unor mari eforturi. Totuși n-am vrut să opresc caravana pentru popasul de noapte, hotărând să trec în aceeași seară pe malul drept al Katunului.

Curând, dincolo de piscuri, răsări luna, așa că nu ne-a fost prea greu să ne continuăm drumul. Șopotul uniform al râului iute întâmpină prietenos sosirea noastră pe malurile sale. În lumina lunii Katunul părea foarte larg. Când însă călăuza noastră intră cu calul său sur în valurile plumburii și clocotitoare, toți ceilalți cai îl urmară și apa se dovedi a nu fi mai sus de genunchi. Am trecut lesne pe malul celălalt. După ce am depășit prundișul semănat cu mari bolovani de râu, am nimerit iarăși în mlaștină sau în Karagainik — cum îi spun siberienii. Brazi subțiri se înălțau ici colo, pe velința moale a mușchiului, iar pe mușuroaiele înalte, risipite în tot locul, se legănau în vânt și foșneau uscate desișurile de rogoz. Să poposim aici ar fi însemnat ca toată noaptea caii să „citească ziarul”, adică să rămână nemâncați. Iată de ce am hotărât să mergem mai departe.

Panta pe care ne angajasem, ne îngăduia să sperăm că vom da de un teren uscat. Poteca se înfunda în bezna întunecoasă